Despre Iad


A nega că nu există pedepse şi răsplată după moarte înseamnă a nega existenţa fui Dumnezeu, căci, dacă există, el trebuie să fie neapărat drept. Dar cum nimeni n-a putut vreodată să cunoască pedepsele pe care Dumnezeu le-a rezervat celor păcătoşi, nici locul unde sunt închişi aceştia, toate descrierile care ni se fac nu sunt decât fructele unei imaginaţii mai mult sau mai puţin bolnave. Teologii trebuiau să lase în seama poeţilor grija de a descrie infernul şi să nu îngrozească pe oameni cu poveştile lor înverşunate şi cu cărţile lor îngrozitoare. Trebuie să credem că după moarte ucigaşul nu-şi va urmări pentru a doua oară victima, dar cine v-a spus tainele acestui Dumnezeu pe care nu-l puteţi înţelege şi pe care îl desfiguraţi?

Anticii, cei mai mulţi dintre moderni şi mai ales cabaliştii plasează infernul în centrul pământului. Doctorul Swinden, în cercetările sale despre focul infernului, pretinde că acesta se află în soare, deoarece soarele este un foc continuu. Unii au adăugat că cei damnaţi întreţin acest foc într-o activitate continuă şi că petele care apar în soare, după mari catastrofe, sunt produse de numărul prea mare de fiinţe trimise acolo…

În “Paradisul pierdut” a lui Milton, abisul în care a fost aruncat Satan este la o distanţă de pământ de trei ori mai mare decât este distanţa din centrul pământului până la pol. Această distanţă se poate calcula: soarele, care este centrul pământului, este departe de Saturn, planeta cea mai îndepărtată dintre toate planetele cunoscute pe vremea lui Milton, la aproximativ 330 milioane de leghe: deci infernul este la 990 milioane leghe depărtare de cer. (Poetul spune că Satan, în căderea sa, a făcut un drum de nouă zile, de unde reiese că a parcurs 1200 leghe pe secundă.)

Infernul lui Milton este un glob enorm, înconjurat de o triplă boltă de foc ucigător. El e plasat în sânul anticului haos şi al nopţii informe. Acolo sunt cinci fluvii: Styxul, râu execrabil, consacrat Urii; Acheronul, fluviu negru şi adânc, unde locuieşte Durerea; Cocytul, numit astfel din cauza plânsetelor care răsună pe malurile lui funebre; aprigul Phlegeton, a cărui valuri precipitate în torente de foc duc Mânia din inimi; şi liniştitul Lethe, care curge calm pe o albie sinuoasă.

Dincolo de acest fluviu se întinde o zonă pustie, întunecoasă şi îngheţată veşnic, bătută de furtuni şi de un potop de grindină enormă, care departe de a se topi în cădere, se ridică în mormane asemenea ruinelor unei piramide antice. De jur împrejur sunt prăpăstii înfricoşătoare, hăuri de zăpadă şi gheaţă. Aici frigul produce efectele focului şi aerul îngheţat arde şi distruge. Aici, în anumite momente mai dinainte hotărâte, toţi cei condamnaţi sunt aduşi de Furii cu aripi de Harpii. Ei resimt rând pe rând chinurile celor două extreme ale temperaturii, chinuri şi mai cumplite din cauza succesiunii rapide a schimbării temperaturii. Smulşi de pe patul lor de foc, sunt aruncaţi pe mormanele de gheaţă. Nemişcaţi, aproape stinşi, ei zac tremurând, pentru ca îndată să fie aruncaţi în focul cel infernal. Astfel ei trec de la un supliciu la altul şi, pentru a-l face şi mai cumplit, de fiecare dată trebuie să traverseze râul Lethe. În timp ce îl trec, ei încearcă să-i atingă unda încântătoare, nu-şi doresc decât o picătură, căci le-ar fi deajuns să piardă, într-o dulce uitare, sentimentul păcatelor săvîrşite. Vai! Sunt atât de aproape! Dar destinul le-o interzice. Meduza cea cu priviri teribile, cu capul încununat de şerpi, le-o interzice. Şi asemenea celui ce în zadar îl urmărea pe Tantal, apa se fereşte de buzele care vor s-o soarbă!

La uşa infernului sunt două figuri cumplite: una reprezintă o femeie frumoasă până la brâu, având în partea de jos o coadă enormă de şarpe, îndoită în lungi ondulaţii solzoase şi înarmată în vârf cu un spin care ucide. Are de jur împrejur o haită de câini fioroşi care stau tot timpul cu marile lor guri de Cerberi deschise şi urlând sălbatic. Acest monstru este Păcatul, fiică fără mamă, ieşită din creierul lui Satan. Ea ţine cheile infernului. Cealaltă figură (dacă se poate numi astfel un spectru inform, o fantomă fără substanţă şi membre distincte), neagră ca noptea, feroce asemenea Furiilor, teribilă ca infernul însuşi, agită o suliţă înfricoşătoare. Ceea ce pare a fi capul are aparenţa unei coroane regale. Acest monstru e Moartea, fiica lui Satan şi a Păcatului.

Când primul om a păcătuit, Moartea şi Păcatul au construit un drum trainic şi mare peste abis. Bulboana de foc a primit răbdătoare un pod a cărui uimitoare lungime se întindea, de la marginea infernului, până la punctul cel mai îndepărtat al acestei fragile lumi. Cu ajutorul acestei căi de comunicaţie spiritele perverse se duc pe pământ şi se întorc, ca să corupă sau să pedepsească pe oameni. Dar dacă locul unde stau cei păcătoşi e unul hidos, nici oaspeţii nu sunt altfel. Când trompeta infernală îi cheamă pe locuitorii întunericului veşnic, cu un sunet lugubru, întregul Tartar se pune în mişcare în hăurile sale negre şi adînci. În aerul tenebros se aud gemete îndelugi. Deodată forţele abisului sosesc cu paşi grăbiţi. Cerule! Ce spectre ciudate, înfricoşătoare! În ochii lor se vede teroarea şi moartea. Unii, cu chipuri umane, au picioare de animale sălbatice, iar în păr li se împletesc şerpi. Pot fi văzute dezgustătoare Harpii, Centauri, Sfincşi, Gorgone, Scylle care latră şi devoră, Hydre, Pithoni, Himere care vomită torente de flăcări şi de fum, Polyphemi şi Gerioni, mii de monştri pe care nici o imaginaţie nu i-a visat vreodată amestecaţi laolaltă.

Unii se aşează la stânga, alţii la dreapta întunecatului lor stăpân. În mijlocul lor, acesta ţine un sceptru mare şi greu. Fruntea sa semeaţă, împodobită cu coarne care întrec înălţimea celei mai mari stânci, piedica cea mai trufaşă: Calpe, imensul Atlas, puşi lângă el nu vor fi decât nişte biete coline. O măreţie oribilă imprimată pe chipul lui fioros îi măreşte orgoliul şi răspândeşte în jur groază. Privirea lui, asemenea unei comete funeste, străluceşte de focul otrăvurilor din care i se adapă ochii. O barbă lungă, deasă, hidoasă îi îmbracă faţa şi coboară peste pieptul păros. Gura dezgustătoare, de un roşu murdar, se deschide ca o prăpastie: din gura aceasta împuţită iese o răsuflare otrăvită şi valuri de flăcări şi fum. Tot aşa, vulcanul Etna, din adîncurile-i înfierbântate, varsă cu un zgomot cumplit torente negre de pucioasă şi bitum. La sunetul teribilei sale voci adâncurile se cutremură, Cerberul tace şi el înfricoşat, Hydra amuţeşte, Cocytul se opreşte din drumul lui.

1 Response to "Despre Iad"

  1. tutu says:

    sorinele(asta daca intradevar ai 19 ani),ti-am citit comentariile si logica ma facut sa ajung la urmatoarele doua concluzii:
    1-blogul tau are o influenta dogmatica si nationalista,daca nu cumva sunt acelasi lucru...
    si esenta blogului tau merge cu poza lui Albert Pike ,ca si costumul negru cu ciorapii albi.
    2-poate esti mai in virsta decit te-ai prezentat si o faci intentionat ,adica "bal mascat la Venezia" si in cazul acesta da-mi voie sa te lamuresc : cei ce au chemare spre ezoterism te ghicesc din start,si nu sunt doar niste pierduti prin universul posibilitatilor(hokhomah)si care poate crezi ca au nevoie de "salvare". de ceea ce au marea lor majoritate nevoie ,este ADEVAR !

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget
powered by Blogger | WordPress by Newwpthemes | Converted by BloggerTheme