Fizica cuantica demonstreaza existenta universurilor paralele, precum si posibilitatea de a calatori in timp


Strania descoperire facuta de catre fizicienii de la Universitatea California din Santa Barbara semnifica, pe intelesul tuturor, ca un obiect pe care-l puteti vedea in fata, poate exista simultan intr-un univers paralel; astfel calatoria in timp ar fi mai mult decat posibila si n-ar fi doar o secventa dintr-un film SF, anunta site-ul FoxNews.
Totul a pornit de la o foarte subtire bucata de metal, o “paleta” avand grosimea parului uman, incredibil de mica, dar ce poate fi vazuta cu ochiul liber. Cercetatorul Andrew Cleland de la Universitatea din California mai sus mentionata, a racit aceasta paleta intr-un frigider, a micsorat lumile, si, sub un recipient special, a scos tot aerul pentru a elimina vibratiile. Apoi, a apucat-o ca un diapazon, dar a remarcat ca paleta se misca, dar si ramanea nemisca in acelasi timp!
Acest lucru pare contradictoriu, si e aproape imposibil de inteles daca nu v-ar chema Einstein. Dar chiar asta s-a intamplat. Si e un lucru foarte ciudat.

Cum a fost posibil acest lucru?

Pentru a incerca sa intelegeti, trebuie sa ganditi in termeni mici. Mai mici decat un atom. Electronii, care se invart in nucleul unui atom, se rotesc cu viteze diferite in acelasi timp; de aceea, ei sunt greu in a fi “prinsi”. Acest lucru se poate intampla, doar cand masuram pozitia unui electron pe care il fortam sa aiba o anumita pozitie specifica. Fizicianul Andrew Cleland a avut aceasta idee stralucita de a aplica acelasi principiu al electronului unui atom si in cazul unui obiect vizibil cu ochiul liber.Ce inseamna toate aceste lucruri mai pe inteles? Sa spunem ca in Oklahoma iti vei vizita matusa. Dar, in alt univers paralel, acolo unde particulele atomice nu se pot mentine, tu te vei uita la serialul de desene animate “The Simpsons”. Acest lucru pare ceva SF, dar se bazeaza pe stiinta reala.
“Atunci cand observi ceva intr-o anumita stare, aceasta teorie imparte Universul in doua parti”, a declarat Cleland site-ului FoxNews.com, incercand sa explice cum de sunt mai multe Universuri si cum putem vedea doar unul dintre ele.Teoria multiversului spune ca intreg Universul “ingheata” in timpul observatiei si putem vedea doar o realitate. Astfel, la un moment dat, putem vedea doar o minge de fotbal in aer, dar, in alt Univers, mingea de fotbal deja a cazut pe teren.
Sean Carroll, fizician la California Institute of Technology, accepta bazele stiintifice ale teoriei multiversurilor, chiar daca aceasta nu poate fi dovedita. “Doar daca ne-am putea imagina o super-avansata civilizatie extraterestra care ar fi rezolvat acest lucru, noi nu suntem afectati de existenta mai multor universuri”, afirma Carroll. “Dar, cineva ar putea inventa o masinarie prin care sa se poata face comunicarea intre ele”.

Felul ciudat in care percepem timpul

Carroll mai sugereaza faptul ca noi nu simtim timpul, ci il percepem cum trece. De exemplu, timpul trece mai repede cand ne aflam pe un rollercoaster si trece foarte incet atunci cand ne aflam intr-o sala de lectura. Ultimele minute inainte de incheia vor parea ca orele.

Inapoi in Viitor

“Timpul ne pare ca o strada cu unic sens, in care se circula de la trecut la prezent”, afirma Fred Alan Wolf, fizician si autorul a numeroase carti in domeniul fizicii cuantice. “Dar exista teorii care urmaresc nivelurile anumitor campuri cuantice, particule ce traverseaza atat inapoi, cat si inainte in timp”.
Wolf ne spune ca timpul - cel putin in mecanica cuantica - nu se misca inainte ca o sageata. Se misca in zig-zag, iar fizicianul crede ca este posibil in a construi o masina care sa faca posibila calatoria in timp.
Sa luam exemplul lui Sergei Krikalev, un astronaut rus care a zburat in sase misiuni spatiale. Richard Gott, un fizician de la Universitatea Princeton, afirma ca Krikalev are o varsta mai mica cu 1/48 dintr-o secunda decat noi restul, intrucat a zburat la viteze foarte mari. Si a avea mai putini ani decat cineva inseamna ca ai calatorit in viitor, pentru ca nu mai experimentezi acelasi prezent ca ceilalti. Intr-un sens se poate spune ca Krikalev a calatorit in viitor!

“Newton a spus ca timpul e universal, si ca toate ceasurile bat la fel. Cu teoria relativitatii a lui Einstein stim ca e posibila calatoria in viitor. Cu teoria gravitatii a lui Einstein, legile fizicii asa cum le percepem astazi ne arata ca e posibila chiar si calatoria in trecut. Dar, pentru a vedea daca aceasta se poate realiza, trebuie sa invatam noile legi ale fizicii de la nivelul cuantic”, a afirmat Gott. Si pentru asta incepem c-o paleta pusa sub un recipient special. Urmatorul pas ar fi acela de a invata sa folosim si obiecte si mai mari. Astfel, am putea trece in universuri paralele, manipuland doar cativa electroni. Ben Bova, autor SF conclude: “Poate ca cineva a inventat deja masina timpului, iar istoria noastra este constant schimbata, dar noi nu putem sesiza ciudateniile de-a lungul timpului”.

Cartea Misterul Sirius


Mitul „astronautului stravechi” ce a bantuit ca o adevarata manie deceniul dupa 1970, a impulsionat - toata lumea e de acord - aparitia unei importante lucrari - Misterul Sirius (1977), opera lui Robert K. G. Temple. Savant eminent, cercetator remarcabil, el nu a aderat la teoriile lui Erich von Daniken si ale scolii care sustinea ideea „zeilor aparuti din spatiul extraterestru”; in schimb a prezentat argumente complexe si multilaterale in favoarea unei prezente timpurii extraterestre in Africa de vest. Esenta pledoariei lui Temple este urmatoarea:Dogonii sunt - se crede - un trib de sorginte egipteana, care au parasit Libia multe secole in urma si s-au stabilit in Mali (Africa de vest). Ei posedau cunostinte astronomice traditionale, ale caror origini pot fi depistate in Egiptul pre-dinastic, cu 3200 de ani inainte de era noastra. Spre finele deceniului de dupa 1940 patru preoti ai dogonilor au dezvaluit unor antropologi francezi, doi la numar, o traditie tainica perpetuata pe cale orala in cadrul tribului despre steaua Sirius (care se gaseste la 8,6 ani lumina de Pamant). Preotii au spus ca Sirius e intovarasit de o stea invizibila ochiului omenesc, ca este incredibil de grea si ca evolueaza pe o orbita eliptica in jurul lui Sirius A, traiectorie pe care o strabate in 50 de ani, rotindu-se in acelasi timp in jurul propriei axe.
Toate detaliile mentionate sunt reale. Remarcabil e faptul ca acest tovaras pitic, de culoare alba, care este numit Sirius B, a fost fotografiat pentru prima oara in 1970. Existenta sa a fost banuita inca din 1844, dar nu a fost depistata prin telescop decat in 1862 si nu i s-a putut aprecia marea densitate a masei decat in primele decenii ale secolului nostru. Insa credinta dogonilor este veche de mii de ani. Chiar daca aceasta populatie ar fi avut acces la cartile modeme de astronomie, ea nu ar fi aflat nimic despre Sirius B si nici despre rotatiile si orbitele planetelor din sistemul nostru solar, ori despre principalele patru Luni ale lui Jupiter sau despre inelele lui Saturn doar daca ar fi aflat despre toate amanuntele - asa cum indica mitologia lor - din surse nepamantene.
Sursele acestea nepamantene ar fi fost Nommosii, niste fiinte amfibii cu infatisare oribila, care au sosit pe o arca insotiti de fulgere si tunete. Nommosii, care traiau cu precadere in apa marii, au fost descrisi ca niste fiinte pe jumatate peste, ceva in genul sirenelor si tritonilor. Nommo (pe care dogonii il numeau la fe si la singular si la plural) era aceeasi creatura pe care babilonienii o numeau Oannes, accadienii o numeau Ea, iar sumerienii Enki. Si Isis, - zeita egipteana cu infatisare care ulterior va fi asemuita cu a sirenei - este legata de venerarea stelei Sirius.
Dogonii afirma ca in sistemul Sirius exista o a treia stea, Sirius C, mai mare si mai usoara decat Sirius B, care de asemenea evolueaza in orbita lui Sirius A. In orbita lui Sirius C evolueaza o planeta de unde s-ar trage si ar fi pogorat Nommosii.
Cartea lui Temple s-a bucurat, in general, de recenzii mai favorabile decat alte lucrari care tratau problema astronautilor din vremuri stravechi. Totusi, criticile formulate de scriitorul de stiinta popularizata, Jan Ridpath si de celebrul astronom Cari Sagan, au influentat negativ originea exprimata de elita oamenilor de stiinta cu privire la Misterul Sirius. Temple s-a plans ca revistele i-au refuzat dreptul la replica si nu au publicat raspunsul sau la criticile formulate impotriva sa.
Ridpath a dat o explicatie simpla pe care apoi a transmis-o lui Sagan: presupusele cunostinte astronomice stravechi, dogonii le dobandisera de fapt din surse astronomice moderne, probabil de la occidentalii bine informati, care au discutat probleme de astronomie cu preotii dogoni, iar acestia s-au grabit sa inglobeze noile informatii capatate despre Sirius in corpul cunostintelor stravechi si traditionale despre stea. Doamna Germaine Dieterlen, antropolog francez care a trait buna parte a vietii printre dogoni si a carei lucrare despre mitologia astronomiei a fost aceea care a captat atentia lui Temple, a calificat drept „absurda” teoria acestuia, cand a fost intervievata pe tema respectiva de un reporter al programului Horizon de la postul de televiziune al B. B. C. Facand aceasta apreciere, doamna Dieterlen a scos la iveala un hrisov dogon vechi de 400 de ani pe care era reprezentata configuratia Sirius.
Temple a subliniat ca unele informatii, ca - de exemplu - aceea a masivei densitati a lui Sirius B - fusesera dobandite doar cu cativa ani in urma, cand antropologii le-au cules de la dogoni, in 1931. Temple a comentat: „Antropologii ar fi aflat daca vreun grup de astronomi amatori occidentali s-ar fi perindat prin hinterlandul acesta pustiu din Mali ca sa implanteze noile cunostinte in mintile presupus receptive ale preotilor dogoni, in scurta perioada de trei ani inainte de sosirea lor. De aceea sunt nedumerit si ma surprinde cum au izbutit toate aceste elemente sa patrunda in cultura dogonilor si a populatiilor inconjuratoare de peste doua milioane de oameni, elemente care au fost inglobate in sute de mii de obiecte, simboluri, tesaturi, sculpturi, etc, etc, care fac parte din cultura legata, «misterul Sirius»”.
Aceste comentarii si observatii sub forma unei „scrisori deschise adresata lui Cari Sagan” au fost publicate in revista Zetetic Scholar, dar ele nu au primit nici un raspuns din partea aceluia caruia i-au fost adresate.Critici virulente se concentreaza impotriva existentei unui al treilea satelit al lui Sirius, sau a unei forme de viata inteligenta pe stea. Sirius nu figureaza pe nici o lista exobiologica drept stea pe care ar putea exista o civilizatie extraterestra. Totusi, e dificil sa nu se admita ca Temple a ridicat o problema care merita mai mult decat raspunsurile superficiale formulate pana in prezent. Doua decenii dupa publicare, „Misterul Sirius” a fost dat uitarii. Dar continua sa persiste misterioasele cunostinte astronomice ale dogonilor.

Insula Pastelui


Povestea lor este seculara, misterioasa si aproape de necrezut.
Totul a inceput cu descoperirea insulei de catre navigatorul-amiral olandez Roggeveen, la 5 aprilie, in ziua de Pasti a anului 1722. Cum aceasta insula nu avea un nume oficial pe harta, el a botezat-o Insula Pastelui. Pe locul de debarcare, amiralul si anturajul sau au vazut cu uimire, ridicandu-se parca din pamant, niste capete uriase cioplite in lava unor vulcani stinsi de mii de ani. Olandezii n-au stat pe insula decat cateva zile. 50 de ani mai tarziu, spaniolul Don Felipe Gonzales, cu doua nave, viziteaza insula si o "cucereste" in numele regelui Spaniei, numind-o insula San Carlos. Urmatorul cuceritor a fost capitanul englezCook, in 1774. Dupa plecarea grabita a flotilei engleze, la orizont si-au facut aparitia, in 1786, francezii, sub comanda lui La Perouse.
De-a lungul anilor, insula a fost cucerita si recucerita, trasformata in pasune de oi de catre cuceritorii europeni, pustiita de populatia ei autohtona prin traficul de sclavi. In anul 1862, Insula Pastelui nu mai avea decat 111 locuitori, padurile ei erau defrisate, gigantii ei prabusiti in zgura vulcanica a solului. In 1888, Chile, ultimul ei "cuceritor", a anexat-o, declarand-o proprietate nationala. Norvegianul Thor Heyerdahl, in 1947, navigand in celebra sa constructie de balsa (papura din Bolivia), numita Kon-Tiki, a ajuns pe meleagurile insulei, de data aceasta in calitate de navigator-explorator, incercand sa gaseasca cheia la intrebarea cine sunt si ce reprezinta aceste capete uriase ale Moailor. Raspunsul n-a fost usor, nici pentru el nici pentru cei care, mai tarziu, i-au contestat, intr-o masura, concluziile arheologice. Clima subtropicala si elevatia de numai 507 m da acestei insule vulcanice o ambianta de vis exotic. Statuile uriase, unele de 10 m inaltime si de 70 de tone in greutate, sunt de fapt niste torsuri in care capul se uneste cu trunchiul. Linia mainilor si a degetelor, doar schitate, se odihneste pe pantecele aproape plat. Deasupra capului, unii dintre uriasi poarta un fel de tichie de tip calugaresc, numita Scoria. Priviti de departe, ei par ca niste regi pasind cu demnitate sub greutatea coroanelor ce le impodobesc capetele lungi, aristocratice. Doua aspecte te tintuiesc de la bun inceput. Ochii si urechile. Daca acceptam ca ochii sunt oglinda sufletului, ochii acestor Moai gigantici sunt redusi doar la realitatea lor virtuala. Sculptorii de acum aproximativ 700-800 de ani au lasat realismul reprezentarii deoparte, optand pentru ceea ce s-ar putea numi "simbolul ochilor". Moaii te privesc din taietura adanca a orbitelor fara ochi. Ai senzatia stranie ca aceste depresiuni oculare se "uita" la tine si te scruteaza in esenta fiintei. Privirea lor nu iarta! Urechile, cu loburile alungite pana aproape de linia gatului, le tradeaza originea aristocratica. Ei sunt, de fapt, simbolul vizibil al stramosilor venerati.
Multi dintre Moai au fost ridicati initial pe un fel de platforme de piatra, numite Ahu. De-a lungul secolelor, clasa conducatoare si-a ingropat mortii la baza acestor platformestrajuiti de gigantii asezati de-asupra. Multi Moai sunt inca "in situ", nefiind complet detasati de stancile vulcanice in care au fost sculptati initial. Unii dintre ei au fost doborati la pamant in timpul unor revolutii sociale care, in secolele 18 si 19, au distrus clasa conducatoare a urechilor lungi, si au pustiit fondul natural al insulei.
Desi sculptati de-a lungul secolelor, fizionomia lor este aproape identica. 700 de giganti, orientati cu privirea spre interiorul insulei, par niste
adevarati pazitori ai culturii si civilizatiei autohtone. Dar aceasta regula are si o exceptie. Grupul de Moai numit Ahu-Akivi este singurul care priveste spre oceanul Pacific.
Pentru mine personal, Moai-ul numit Tukuturi este o enigma encapsulata in misterul general al insulei. Asezat de creatorul sau pe panta abrupta a vulcanului Rano Raraku, el este singurul Moai care sta in genunchi, cu trupul urias sprijinit pe pulpe si cu talpile intoarse, ca pentru o rugaciune. Capul rotund, barba bogata si privirea atintita spre infinitul cerului subtropical da acestui unic Moai un aer de transcendenta, reculegere metafizica si adanca umanitate. In prezenta lui, calatorul de departe simte ca omul este fratele omului oriunde ne-ar duce viata.
Insula Pastelui, pe care vechii ei locuitori o credeau ca fiind centrul universului, isi merita pe deplin numele, legat fundamental de minunea Invierii.

Giulgiul lui Hristos


In luna mai, la Torino, peste doua milioane de oameni vor veni sa admire cea mai importanta relicva a crestinismului: panza in care se presupune ca a fost invelit, dupa coborarea sa de pe cruce, Iisus. In ciuda numerosilor sceptici care spun ca e vorba de-un fals, credinciosii care vin sa vada minunea cu ochii lor sunt cat frunza si iarba

Relicva de patru metri si jumatate

Ranile panzei sunt cele ce iti atrag privirea mai intai. Parca smulse cu dintii din tesatura, sparturile mari, cu margini neregulate, se insiruie in perechi simetrice, de-a lungul celor doua dungi lasate de impaturirea panzei pe intreaga ei intindere, de aproape patru metri si jumatate. Pete brune, cu contururi vagi, inconjoara si unesc intre ele gaurile, provocate in mod evident de un incendiu.
Dupa ce se desprind de acest desen al distrugerii, ochii privitorului vor descoperi taina ascunsa a panzei: imaginea palida, imprecis conturata, a unui barbat care trebuie sa fi zacut in acest giulgiu, mort sau pe moarte. In stanga apare trupul gol, vazut din fata, la capatul panzei picioarele, mai sus, mainile incrucisate pe piept, apoi torsul, iar la mijloc, un chip omenesc cu plete si barba. Multe detalii raman abia banuite, insa caracteristicile anatomice sunt de o precizie uluitoare, considera medicii care au expertizat tesatura. In multe locuri se observa urme de netagaduit ale unor vatamari grave. Daca un om a fost intr-adevar culcat in acest giulgiu, el trebuie sa fi suferit mai inainte chinuri greu de inchipuit.
In cele sase secole de cand a fost descoperita relicva, credinciosii nu inceteaza sa creada ca in aceasta panza a fost infasurat Iisus, Fiul lui Dumnezeu, rastignit si a treia zi sculat din mormant, asa cum istorisesc Evangheliile. Pentru ei, giulgiul din Torino e un fel de mesaj de Pasti. Doar miticul Graal ar putea sa-i egaleze valoarea si faima: pretinsul pocal de aur si de smarald, din care Iisus ar fi baut la ultima cina, luata impreuna cu ucenicii sai, Cupa in care Iosif din Arimateea ar fi pastrat, apoi, sangele scurs din ranile lui Hristos. Din pacate, Graalul a devenit subiect de literatura si filme proaste de aventuri, pierzandu-si intreg misterul.
In schimb, giulgiul nu este doar o fantezie crestina, ci exista cu adevarat. Atestat istoric in 1389 si fotografiat pentru prima oara in 1898, el reprezinta o provocare adresata istoricilor, teologilor si specialistilor din laboratoare, care se ambitioneaza sa afle de unde provine aceasta panza si in ce mod s-a imprimat pe ea silueta unui barbat, poate chiar a biblicului Fiu al omului. In saptamanile ce urmeaza, imaginea lui va atrage in jur de doua milioane de pelerini ori simpli curiosi, catre domul din Torino. Acolo va fi expus din nou, cu toata solemnitatea, dupa o pauza de zece ani, giulgiul sacru - "Santa sindone". Insusi Papa va veni sa-si plece genunchii in fata celei mai fascinante si totodata mai controversate relicve a crestinatatii.

Primul proprietar

Dupa cate se stie, cea dintai expunere a giulgiului socotit sacru a avut loc pe la mijlocul veacului al paisprezecelea, intr-o modesta bisericuta de lemn, aflata in incinta unei abatii, la Lirey, in provincia franceza Champagne. Cavalerul Geoffroy de Charny - un spadasin de temut, daca e sa dam crezare izvoarelor istorice, dar in acelasi timp si un om dedicat cu ardoare credintei, a pus sa se construiasca biserica, dupa care s-a straduit sa-i mareasca popularitatea, printr-o relicva de prim rang, procurata nu se stie pe ce cai.
Giulgiul lui Hristos

Panza giulgiului este expusa rar. Ultima data a fost in 2000

Exista o teorie suficient de credibila, formulata cu mult inainte de Dan Brown si altii ca el, care trimite la ordinul templierilor. Nici Papa, nici Filip IV cel Frumos, regele Frantei, n-au putut ierta acestor razboinici de mare cucernicie monahala imensele bogatii acumulate, prin urmare, i-au nimicit in "Vinerea neagra", de trista amintire, la 13 octombrie 1307. Sase ani mai tarziu, ultimii conducatori ai ordinului sunt arsi pe rug la Paris. Alaturi de marele maestru Jacques de Molay, moare in flacari si preceptorul Normandiei, un anume Geoffroy de Charny. E frapanta similitudinea de nume cu primul posesor atestat al giulgiului din Torino. Sa fie oare una si aceeasi persoana? Sa fi fost templierul de Charny cel care a adus panza din Orient, poate chiar din Sara Sfanta (templierilor li s-a reprosat in cursul proceselor ca dau cinstire unui misterios "chip cu barba")? Singurul lucru cert este faptul ca Giulgiul, aflat in prezent la Torino, a avut ca prim proprietar un nobil francez "de Charny".In epoca dintre molima ciumei si protestantism, oamenii cautau cu infrigurare marturii concrete, accesibile, care sa le confirme evenimentele biblice si toate legendele pioase, proliferate in jurul lor. In acel timp, viata era "intrepatrunsa, chiar incarcata la maximum de conceptii religioase", scrie istoricul olandez Johan Huizinga, intr-o lucrare consacrata Evului Mediu tarziu. "Nu exista nici un lucru si nici o actiune, care sa nu fie puse neincetat in legatura cu Hristos si cu credinta". Aceasta include si stari de autentic delir religios, ce puteau stapani ceasuri intregi mari multimi de oameni, atunci cand ei aveau convingerea ca sunt in contact cu divinitatea. Aceeasi optica a dat nastere si unor credinte, perpetuate pana in ziua de astazi, cum ar fi aceea ca nimeni nu poate orbi in timpul Liturghiei sau ca, atat cat dureaza serviciul divin, nimeni nu inainteaza in varsta. Din aceasta perioada saturata de credinta provine si prima atestare documentara a giulgiului.
Giulgiul lui Hristos

Giulgiul expus permanent in biserica din Torino este o copie

In 1578, relicva sfanta a fost incredintata de familia de Charny casei de Savoia, iar cand aceasta si-a mutat resedinta de la Chambery la Torino, giulgiul a ajuns si el acolo. Patru secole mai tarziu, ultimul rege italian, Umberto II, a stabilit prin dispozitie testamentara ca pretiosul obiect sa revina dupa moartea lui, Sfantului Scaun - insa cu conditia ca el sa nu fie luat niciodata de la Torino. Astfel incat, anul acesta, in luna mai, Papa urmeaza sa vina la giulgiu, iar nu giulgiul la Papa. Totusi, inaltul pontif are caderea absoluta de-a hotari viitorul giulgiului, mai precis, ce studii pot fi intreprinse si care nu. De la bun inceput ies din discutie toate metodele ce ar presupune un risc de deteriorare a unor portiuni importante din inestimabila panza. De aceea, in anii '70 si '80, specialistii s-au limitat in special la fotografii si la analize pe calculator, o tehnologie aflata atunci abia in stadiul de inceput. Mai mult n-a fost posibil.
Ulterior, descrierile au devenit mai detaliate, dar si fantezia unora dintre cercetatori a prins aripi. De pilda, in prezent, si-au pierdut credibilitatea fotografiile luate de aproape, care aratau monezi din timpul domniei imparatului roman Tiberius, asezate pe ochii barbatului mort. La fel, e pusa sub semnul intrebarii si autenticitatea inscriptiilor, fiindca pretinsele caractere aramaice si latine, ce alcatuiau propozitii intregi, n-au fost descoperite pe giulgiul insusi, ci pe fotografii ce puteau sa fie falsificate. Oricum, ceea ce imaginile fotografice par sa le fi dezvaluit specialistilor, observatorul neexperimentat va cauta fara succes pe suprafata panzei, fie ca e vorba de litere, de flori si de orice altceva. Cele mai demne de incredere sunt analizele de polen, repetate recent, care indica prezenta panzei in apropiere de Ierusalim. Cand, nu se stie.

Proba cu carbon

Indiferent ce ar reiesi din studiile mai noi, deasupra lor planeaza, oricum, rezultatul comunicat de trei laboratoare independente, in anul 1988.
La cinci ani dupa ce Umberto II trecuse in lumea dreptilor si giulgiul intrase in posesia Bisericii, Papa Ioan Paul al II-lea a ingaduit efectuarea unei investigatii considerate de numerosi specialisti ca fiind decisiva: datarea panzei tesute cu model in forma de V, prin metoda cu carbon radioactiv, unica ce poate determina cu oarecare precizie anul de provenienta. In cazul giulgiului, acesta ar fi momentul cand inul a fost recoltat undeva in lume, pentru a fi intrebuintat mai tarziu la confectionarea panzei.
Conferinta de presa a expertilor, asteptata cu nerabdare, s-a desfasurat la Londra, in ziua de 13 octombrie 1988, la British Museum. De la bun inceput, asistenta a putut vedea rezultatul analizei, scris mare, cu creta, pe o tabla: "1260-1390!". Data nasterii panzei, deci mult dupa crucificarea lui Hristos. Semnul exclamarii era si el acolo. Iar cardinalul Anastasio Alberto Ballestrero de la Torino a lasat sa se inteleaga limpede ca astfel se punea punct final intregii dezbateri. Analiza izotopilor se potrivea prea exact cu cea dintai mentionare a giulgiului, din 1389, si cu presupusa lui prima expunere, petrecuta cu aproximativ 30 de ani mai inainte.
Era, prin urmare, un fals, realizat in secolul 14. Se intelege de la sine ca toti optimistii, toti cei ce sustinusera pana atunci autenticitatea giulgiului au avut de suportat un tir de glume sarcastice, fiind intrebati, printre altele, daca nu cumva sunt convinsi ca pamantul are forma unei tipsii. Dar lucrurile n-au ramas asa. Intre timp, certitudinile de odinioara au facut loc unor noi indoieli, iar unele dintre ele persista. Unul din dubiile cele mai presante se refera la insusi testul C-14. Proba a fost prelevata in 1988, de la marginea de sus, din stanga, unde panza fusese atinsa in mod repetat de nenumarate degete nespalate, care o contaminasera cu murdarie, transpiratie si cine mai stie ce. In orice caz, cu materie organica ce continea carbon. Asemenea circumstante modifica obligatoriu rezultatul unei analize C-14. Doar o noua datare, pe baza unor mostre luate din diverse locuri de pe suprafata panzei, ar putea sa elimine aceste suspiciuni.Apoi, exista si gaurile dispuse in forma de L. Foarte usor de observat, la stanga si la dreapta mortului privit din spate, exista cate patru gauri aproximativ circulare: trei insiruite pe linia de pliere a panzei si o a patra deplasata spre exterior. Nu sunt sparturi provenite dintr-o arsura, a stabilit restauratoarea elvetiana Mechthild Flury-Lemberg, chemata sa execute operatii de conservare a giulgiului in 2002, ci mai degraba pare sa fie vorba de actiunea coroziva a unui lichid. In mod evident, ele sunt mai vechi decat gaurile mari, provocate de incendiul izbucnit in capela casei de Savoia de la Chambery, in 1532, si carpite de calugarite, la putin timp dupa aceea. Vechimea gaurilor in L ar putea fi chiar cu mult mai mare.

Codexul de la Budapesta

La Biblioteca Nationala din Budapesta se pastreaza un desen in doua parti, apartinand asa-numitului "Codex Pray". Ilustratia amintita reprezinta mai intai asezarea in mormant a lui Iisus, invelit intr-un giulgiu, iar dedesubt, scena din dimineata de Pasti. Acum mormantul e gol, iar un inger le arata femeilor inca indoliate giulgiul parasit. Pe el se vad clar modelul stilizat in forma de V al tesaturii si cele patru gauri in forma de L, amplasate identic ca pe panza de la Torino.
Daca ilustratorul Codexului Pray a cunoscut realmente aceasta panza, ea trebuie sa fie cu cel putin un secol si jumatate mai veche decat s-a presupus in urma analizei C-14, ba chiar e posibil ca el sa reproduca un original si mai vechi.
Si mai exista un argument adus recent in discutie: cand un cavaler pe nume Robert de Clari relateaza despre trecerea sa prin Constantinopol, el povesteste ca avusese posibilitatea sa venereze un giulgiu cu imaginea lui Hristos. In 1204, dupa ce capitala Rasaritului crestin a fost jefuita de fratii de credinta din Apus, relicva ar fi disparut. Sa fi fost giulgiul din Torino, pe care cruciada a patra, rusinoasa expeditie intreprinsa de cruciati in Europa, il va fi adus de la Constantinopol la Lirey, in Franta?
Dar sa mai facem un pas inapoi, in vremea cand a fost rastignit Iisus. Traditia spune ca la Edessa, in apropiere de Eufrat si de granita turco-siriana de astazi, a fost venerata pana in veacul al zecelea o imagine a lui Hristos nefacuta de mana omului. Unele surse vorbesc despre chipul Mantuitorului, imprimat pe un fel de stergar (in greceste "mandylion"), altele despre o reprezentare a trupului intreg, in marime naturala, numita si "tetradiplon", adica "panza dubla, impaturita in patru". Mai tarziu, relicva ar fi fost luata de trupele imparatului, in urma unui asediu, si transportata la Constantinopol... Cu atatea semne de intrebare, singura sansa este ca cercetarea sa fie luata de la inceput. Va fi nevoie de cativa ani, pentru a cerceta inca o data giulgiul din Torino, prin toate metodele disponibile in prezent, analizandu-l pana la ultima fibra, fara a-l deteriora catusi de putin.

Asadar, la capatul unui drum lung, ce strabate istoria tulbure a doua milenii de crestinism, unica intrebare importanta pentru majoritatea credinciosilor ramane deschisa in continuare: este giulgiul de la Torino panza care l-a invelit pe Hristos?

Experimentul Philadelphia


Volumul “Proiectul Montauk: experimente in Timp” a aparut in iunie 1992 si a ridicat mai multe intrebari. De altfel publicarea acestor lucrari a fost extrem de anevoioasa guvernul si cercuri oculte foarte puternice financiar incercand sa impiedice pe toate caile aparitia. Dupa publicare s-a dus o campanie furibunda de discreditare in massmedia nemaipunand la socoteala aparitia unor editii masluite contrafacute avand scopul de a discredita lucrarile si autorii. In final s-a incercat acreditarea ideii ca lucrarile sunt excelente carti SF. Numai interventia unui grup de extraterestri care locuiesc pe Pamant a facut posibila aparitia. Dar cum pentru multa lume si acest lucru pare SF, in ciuda dovezilor irefutabile ce probeaza realitatea celor descrise, ramane la libera optiune a cititorului abordarea lor. Ca urmare, “Montauk revizuit: aventuri in sincronicitate” a dorit sa raspunda la aceste intrebari insa nu a facut decat sa uimeasca, sa uluiasca si mai mult, publicand scenarii sustinute cu probe materiale ce tin de ocultism si societatile secrete de pe Pamant. A treia carte din seria Montauk, numita “Piramidele din Montauk: explorari in constiinta” avanseaza si mai mult in dosarul fenomenului Montauk aducand o perspectiva absolut zguduitoare si noua la intrebari fundamentale ale existentei noastre pe Pamant.

Experimentul Philadelphia

Originile Proiectului Montauk dateaza inca din 1943 cand se cercetau metode pentru invizibilitatea la radar, la bordul navei USS Eldridge. Si cum Eldridge se afla in rada santierului naval militar din Philadelphia, evenimentele legate de nava au fost numite Experimentul Philadelphia. Obiectivul acestui experiment era sa faca nava invizibila pentru radar, dar pe langa acest deziderat, s-a mai obtinut si un alt efect la care nimeni nu s-a asteptat. Nava a devenit invizibila ochiului liber si a disparut pur si simplu din continuumul spatio-temporal. Era de negasit! Desi acest efect era o mare realizare tehnologica, pentru oamenii aflati la bordul navei a fost un dezastru. Mai multi marinari aflati pe nava au fost transportati in afara acestei dimensiuni (a lumii noastre) si la intoarcere se aflau intr-o stare de dezorientare mentala completa si de teroare cumplita. Unii dintre ei chiar se aflau cu corpul in peretii metalici ai vasului! Cei care au supravietuit au fost pensionati cu titlul “mental nepotrivit” sau chiar discreditati si intreaga afacere a fost ascunsa, clasificata. Dupa razboi, cercetarile au continuat fiind conduse de dr. von Neumann care s-a ocupat de aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia. Noile lui ordine vizau motivele pentru care mentalul uman nu rezistase experimentului si de ce oamenii nu puteau fi folositi in experimente interdimensionale fara a cauza dezastre. S-a inceput un studiu pe un mare numar de oameni condus la Laboratoarele Nationale Brookheaven din Long Island, New York. Acesta s-a numit Proiectul Phoenix.

Von Neumann nu a fost numai inventatorul computerului modern si un matematician de geniu; el a avut acces la enorma baza de resurse a complexului militar-industrial american inclusiv enorma baza de date a cercetarilor psihologice naziste pe care SUA a dobandit-o dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pe baza acestor cercetari von Neumann a incercat sa foloseasca tehnologia computerelor impreuna cu echipament radio sofisticat pentru a conecta mentalul uman cu masinariile. De-a lungul timpului, eforturile sale au fost incununate de succes. Dupa ani de experimente empirice, gandurile umane puteau fi receptionate cu ajutorul unor radio receptoare bazate pe cristale si apoi transmise intr-un computer pentru stocare. Modelul gandului putea fi astfel apoi afisat pe ecranul calculatorului sau tiparit pe o foaie de hartie. Toate acestea au dus apoi la realizarea unei masinarii virtuale de citit mentalul. in acelasi timp, s-a dezvoltat o tehnologie ce permitea ca un gand ce era transmis de o persoana putea fi captat de calculator si apoi re-transmis unei alte persoane, afectandu-i mentalul. in concluzie, Proiectul Phoenix a obtinut o intelegere superioara a modului de functionare a mentalului (privit ca mijloc, ca o unealta) si a permis dezvoltarea ulterioara a tehnicilor de control mental. Congresul american a avut acces la un raport special in legatura cu aceste lucruri si a decis abandonarea lucrarilor de cercetare in aceasta directie.

Totusi, ingrijorarile unor persoane din complexul militar-industrial, care au permis demararea din inceput a lucrarilor, au facut ca hotararea Congresului american sa nu fie luata in seama, fiind sedusi de ideea de a controla mentalul inamicilor intr-un razboi. Un grup secret cu uriase resurse financiare si legaturi in randul militarilor, a decis construirea unei noi tabere de cercetare la Camp Hero, o statie abandonata a Fortelor Aeriene SUA, localizata la capul Montauk, New York.

Proiectul Montauk

Motivul pentru care a fost aleasa aceasta tabara este ca detinea deja o uriasa antena radar de tip Sage ce emitea frecvente de 400 - 425 MHz, frecventa ce coincidea cu cea folosita pentru interactiunea cu mentalul uman din fazele anterioare ale cercetarilor. La sfarsitul decadei anilor 1960 reactivarea Camp Hero s-a facut fara fonduri militare. Pana in 1972, Proiectul Montauk era deja bine pregatit pentru a incepe cercetari masive pentru controlul mental al oamenilor, animalelor si altor forme de viata existente pe Pamant.

De-a lungul anilor, cercetatorii de la Montauk s-au adancit in perfectionarea tehnicilor de control mental si au continuat explorarea potentialului uman. Dezvoltand capacitati psihice in personalul folosit, s-a ajuns in momentul in care gandurile unei persoane puteau fi amplificate cu ajutorul aparatelor, astfel ca iluziile mentale puteau fi manifestate atat subiectiv cat si obiectiv! Aceasta includea crearea virtuala a materiei. Toate acestea au fost cu totul noi pentru “experienta umana obisnuita” dar cei care conduceau Proiectul Montauk nu aveau de gand sa se opeasca aici. Odata cu descoperirea faptului ca o fiinta umana putea manifesta (crea) materie prin simpla gandire, ce s-ar fi intamplat daca subiectul uman creea o carte dar nu in prezent ci in trecut? in acest fel a aparut ideea de a distorsiona timpul. Dupa ani de cercetari empirice, au fost deschise astfel porti ale timpului in care se realizau experimente de neconceput. Proiectul Montauk a ajuns astfel sa re-deschida un vortex temporal inapoi, in 1943, cand se realizase Experimentul Philadelphia.

Jonglerii cu timpul

Aceste informatii au ajuns la public datorita lui Preston B. Nichols, un geniu in electronica care a descoperit intr-o zi ca el insusi era victima experimentelor. Lucrand pentru o firma din Long Island care avea lucrari cu militarii, Preston cerceta telepatia si a descoperit ca unde radio de mare putere erau transmise asupra echipei cu care lucra el, blocand oamenii. Ca expert in radio si electronica, Preston a descoperit ca emitatorul era la Statia Fortelor Aeriene de la Montauk si a inceput cercetari amanuntite care au durat mai mult de 10 ani. El a achizitionat multe din echipamentele folosite in timpul Proiectului Montauk si a descoperit spre uimirea sa ca multi oameni din Montauk si-l aminteau de pe vremea cand el lucrase acolo. Punctul culminant a fost atunci cand sotul verisoarei lui a afirmat ca Preston lucrase la Montauk. Dupa indelungi argumentari pro si contra, Preston a inceput sa-si aminteasca pasaje din viata lui care ii erau necunoscute pana atunci. Dupa ce a discutat cu mai multi oameni de stiinta si ingineri care aveau legatura cu Proiectul Montauk, Preston a reusit sa puna cap la cap evenimentele si sa afle ce s-a intamplat. Cumva, el traise doua vieti: intr-una lucrase la Montauk, iar in cealalta lucrase in alta parte.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate cand un om pe nume Duncan Cameron a aparut la usa casei sale. Duncan afirma ca avea aptitudini pentru cercetari psihice si ca a fost antrenat chiar la Agentia de Securitate Nationala (NSA). Fara a-i spune nimic din peripetiile sale vizavi de Montauk, Preston l-a dus pe Duncan la Montauk si a fost surprins sa vada ca Duncan cunostea deja intregul plan de amplasare a bazei Montauk si ca lucrase acolo. Duncan a fost considerat primul om cu capacitati psihice care a fost folosit in experimentele de calatorie in timp si si-a reamintit ca fusese si la bordul USS Eldridge in timpul Experimentului Philadelphia impreuna cu fratele sau Edward (in prezent recunoscut ca Al Bielek).

Conform spuselor celor doi (Preston si Duncan), Proiectul Montauk a culminat la 12 august 1983. Un intreg portal de timp functiona perfect, dar lucrurile iesisera de sub control iar Duncan a adunat un grup de oameni si au decis sa distruga proiectul. Cand se afla pe scaunul de la Montauk (un dispozitiv conectat la receptoare radio cu cristale cu care se transmiteau ganduri prin antena gigant Sage), Duncan a materializat un monstru gigant din subconstientul sau care efectiv a distrus cladirea. Oamenii care lucrau la Camp Hero au abandonat baza subit. Gurile de aerisire si intrarile in subsol au fost astupate cu ciment.
Desi foarte multi au incercat sa scrie carti sau sa faca cercetari despre acest subiect, nu le-au dus la bun sfarsit. De exemplu, un reporter de la New York Times s-a retras imediat ce a descoperit ca Proiectul Montauk a fost real.

Dupa ce cartea “Proiectul Montauk: experimente in timp” a vazut lumina tiparului, au continuat cercetarile astfel ca noi argumente si probe au fost descoperite pregatind astfel aparitia volumului “Montauk revizuit: aventuri in sincronicitate” in care se dovedeste ca experimentele de la Montauk sunt strans legate de ocultism si societatile secrete.

Detalii infricosatoare

Al Bielek spune ca el si cu Preston erau cei doi marinari care manevrau echipamentul special de pe Eldridge (din Experimentul Philadelphia). El afirma c1a filmul “Experimentul Philadelphia” este corect in esenta dar ca atunci cand el si cu fratele lui au sarit peste bordul navei nu s-au trezit in desertul Nevada (asa cum se vede in film) ci la o baza secreta din Montauk, New York in 1984. El afirma ca guvernul a re-deschis acelasi experiment 40 ani mai tarziu, in aceeasi zi a anului (12 august) deschizand astfel un tunel al timpului intre cele doua date. Daca acest tunel nu era inchis, atunci intreaga lume din aceasta dimensiune era sortita distrugerii.

Al Bielek spune ca fratele lui a decis sa ramana in viitor iar el sa se intoarca in 1943 pentru a inchide tunelul distrugand echipamentul de pe Eldridge. El a reusit acest lucru iar tunelul a fost astfel inchis. in 1984 la Montauk se deschisese acest tunel de timp cu ajutorul extraterestrilor. Mai mult, el afirma ca un OZN urmarea de aproape experimentul din 1943 si a fost prins in vortexul energetic si transportat in viitor.
Dupa experienta sa la bordul navei Eldridge, Al Bielek a lucrat intr-o echipa ce dezvolta tehnologie nucleara dar nu a fost de acord cu aceste cercetari ale guvernului. Ca urmare, guvernul a vazut in el un pericol si l-ar fi ucis insa structura sa energetica era intim legata de cele doua experimente de calatorie in timp (1943 si 1984). De aceea, ei credeau ca uciderea lui va determina perturbari majore in continuumul spatio-temporal. S-a luat astfel masura de a fi redus inapoi la starea de copil folosind o tehnologie furnizata de extraterestri si l-au pus in locul fiului familiei Bielek in anul 1927.
Fratele lui, care ramasese in viitor, era fascinat de tunelul timpului de la Montauk. Acesta a fost prins in tunel in cadrul unor experiente si a murit. Din acelasi motiv de a nu distruge intreaga lume, s-a luat decizia de a lua spiritul acestuia (care murise) si folosind aceeasi tehnologie furnizata de extraterestri, l-au pus in corpul celui de-al treilea fiu al tatalui lor. Preston uitase deci cine era, desi avea acelasi tata.
Al Bielek spune ca folosindu-se echipamentele aflate in cadrul Proiectului, ei au fost capabili sa identifice cel putin patru alte planete Pamant aflate in universuri paralele (ca in filmul “Sliders”) iar intr-unul din acestea, Germania nazista castigase al doilea razboi mondial.

Cu alta ocazie, Al Bielek a afirmat ca extraterestrii cenusii exista cu adevarat si ca guvernul SUA a primit tehnologii de la ei in schimbul stabilirii lor pe Terra. El afirma de asemenea ca acesti mici cenusii sunt ghidati (subjugati mental) de o rasa de extraterestri Reptilieni care vin din constelatia Orion. insa cei din Orion nu pot supravietui pe Pamant astfel ca ii folosesc pe micii cenusii ca sa le pregateasca aceasta planeta pentru a fi locuibila. De asemenea, au fost mari batalii in spatiul cosmic intre o Confederatie a Planetelor si Alianta Orion (formata din Reptilieni si micii cenusii).

Anul 2012

Apoi Al Bielek a aratat unele aspecte interesante in legatura cu anumite calatorii realizate la Montauk, in viitor. El spune ca, din anumite motive, nu pot trece dincolo de anii 2011 - 2013. De asemenea, afirma ca tehnologia este atat de perfectionata incat te pot scoate din prezent, te trimit in alt timp si te aduc inapoi atat de repede incat nu se observa nici-o diferenta de o secunda, insa are loc o imbatranire a corpului egala cu perioada de timp petrecuta dincolo. Exact astfel i s-a intamplat de cateva ori. A incheiat spunand ca au vazut ca dincolo de 2013 nu exista viata pe Pamant.
Explicatia este una singura: din moment ce pentru a calatori in timp este necesar ca atat plecarea cat si destinatia sa fie in rezonanta, cu alte cuvinte, in aceeasi dimensiune vibratorie, atunci este clar ca in perioada 2011 - 2013 Pamantul va face un salt de frecventa, un salt intr-o alta dimensiune! De accea, noul timp nu poate fi sincronizat cu acesta din prezent! Calatoriile temporale se opresc atunci!
Exista o serie de profetii care anunta ca ceva extraordinar de important se va intampla in aceasta perioada. Atat aztecii cat si Mayasii sustin ca va exista o transformare radicala. De asemenea, pe peretele de langa camerele faraonului din Marea Piramida din Egipt, la care se ajunge prin tunelul celebru, exista o referinta clara la anul 2011. Calendarul Mayas numit Tolkin (Tzolkin) se sfarseste in anul 1012.
Cu adevarat, informatiile legate de Experimentul Philadelphia, Proiectul Montauk, si tehnologiile extraterestre ne vor duce spre o intelegere adevarata a realitatii Universului in care ne aflam.

Ce simt mortii


Viata este un mister, la care credinta, filosofia si stiinta ne dau raspunsuri care uneori nu se aseamana. Ne place sa credem ca moartea este doar o etapa intermediara dintre viata si ceea ce vine dupa ea, indiferent daca e o alta viata fizica, spirituala sau chair extinctie.
Dar cum suntem doar niste oameni, avem multe interbari fara raspuns - ce simti cand mori? Experienta umana in acest domeniu este evident dificila, numai un "initiat" poate da un raspuns realist. O definitie moderna a mortii este ca ea se intampla atunci cand neuronii, fiind privati de oxigen, inceteaza sa mai creeze activitate electrica in creier.
Daca circulatia sangvina se opreste si nu mai aduce oxigen la creier, in aproximativ 10 secunde omul isi pierde cunostinta. Moartea poate sa vina dupa cateva minute de la "accident".
Iata cateva detalii morbide:
- inecul: moartea prin inec nu este lipsita de durere, iar durata procesului este influentata de temperatura apei si abiliatatea de a inota, desi in 60% din cazuri oamenii stiau sa inoate. Atunci cand omul realizeaza ca nu mai poate sa isi tina capul deasupra apei, intra in panica, incercand sa respire nu mai pot sa strige dupa ajutor. Mainile incearca haotic sa indeparteze apa, ca si cum ar incerca sa urce pe o scara, stadiu care tine pana la 60 de secunde. Cand victima incepe sa se scufunde, aceasta incearca sa isi tina respiratia pentru cat mai mult timp, cel mult 90 de secunde, inhaleaza apa si tusind "respira" si mai multa. Apa din plamani blocheaza schimbul de gaze si inchide caile respiratorii. Supravietuitorii povestesc de o senzatie de lacrimare si usturime, urmata apoi de liniste si calm (pierderea cunostintei). Daca inecatul nu este salvat in aceasta etapa, inima i se opreste si se instaleaza moartea clinica.

- atacul de cord: sau infarctul miocardic intervine incet, cu un disconfort moderat (mai putine sunt cazurile in care acesta este violent, asa cum este in filme). Simptomele cele mai intalnite sunt: durerea de piept ca o presiune intermitenta sau persistenta (muschiul inimii ce incearca si moare din cauza lipsei de oxigen). Durerea poate radia in maxilare, gat, spate, abdomen si spre maini. Alte simptome sunt: insuficineta respiratorie, greata, transpiratie rece. Multe victime nu recunosc aceste semne, intarziind sa caute un ajutor timp de 2-6 ore. Aritmia poate duce omul la pierderea constintei, si dupa cateva minute moarte. Cei care ajung repede la spital au mari sanse sa supravietuiasca.

- hemoragie masiva: moartea survine in cateva secunde daca rana a sectionat o artera sau cateva ore daca este taiat o vena sau artera mai mica. Un om de statura medie are 5 litrii de sange (8% din greutatea corporala). Pierderea a 750 ml cauzeaza aparitia anumitor simptome, pierderea prin sangerare externa sau interna a 1.5 litri determina stari de slabiciune, sete si anxietate. La 2 litri oamenii ametesc, au o stare de confuzie, pana aluneca intr-o stare de inconstienta. Sentimente de frica pana la calm relativ sunt asociate acestor accidente, important fiind si cat de grava este rana, sau cat de multe sunt.

- focul: de obicei in cazul unui incendiu gazele si fumul trimite omul in stare de inconstienta. Moartea este foarte violenta in cazul arderii directe: parul este ars imediat, caile respiratorii sunt arse de aerul fierbinte si de flacari, iar arsurile stimuleaza puternic receptorii durerii din piele. Arsurile declanseaza un raspuns inflamatoriu rapid care intensifica senzatia de durere a zonelor afectate si a celor vecine. Arsurile de gradul III nu dor asa de mult precum cele de gradul II, insa orice arsura aduce dureri puternice. Unele victime nu simt durerea daca inca sunt in pericol sau incearca sa salveze pe cineva, dar odata ce adrenalina dispare, se constientizeaza durerea. Durerea este cea mai mare problema in cazul arsurilor.

- intoxicatia cu gaze (CO, Co2, cianuri): cazul celor mai multe morti in incendii. Simptome: dureri de cap, ameteala, si ulterior pierderea cunostintei. 40% din intoxicati nu se mai trezesc din starea de inconstienta.

- decapitarea: este o moarte pe care Guillotin a incercat sa o inlocuiasca pe metodele mai barbare pe care Franta le practica, in functie de rangul social: decapitarea regalitatii, smulgerea membrelor celor care incercau sa ucida un rege si arderea pe rug a ereticilor. Moartea prin decapitare este aproape instantanee daca condamnatul sta nemiscat, calaul este experimentat si arma este ascutita. Un experiment arata ca creierul ramane in viata dupa 7 secunde dupa ce sangele a fost oprit. Relatari din sangeroasa perioada post-revolutionara franceza povestesc de miscari ale ochilor chiar si dupa 15-30 de secunde. Gatul reginei Maria a Scotiei a fost lovit de trei ori de taisul lamei in 1587 (inainte de inventarea miloasei ghilotine), actiunea trebuind sa fie terminata cu un cutit. Margaret Pole, Contesa de Salisbury a refuzat sa stea nemiscata si calaul a nimerit umarul in loc de gat. Dupa anumite marturii ea a sarit de pe bustean si a fost fugarita si lovita de 11 ori inainte sa moara.

- electrocutare: aritmia si oprirea inimii duc la moartea oamenilor care se electrocuteaza la o tensiune specifica prizelor din casa. La un curent mai mare omul intra aproape instantaneu in stare de inconstienta. Unii specialisti sustin ca oasele craniului nu permit sa intre in creier suficient curent si ca condamnatii ar muri din cauza incingerii creierului.

- caderea de la inaltime: caderea in liber se face la o viteza de impact de 200 km/ora. 75% din victime mor in primele secunde/minute dupa cazatura. moartea survine in functie de pozitie in care aterizeaza si suprafata de impact. Daca apa este suprafata de impact cauzele mortii pot fi: colapsul plamanilor, hemoragie interna datorata ruperii coastelor, explozia inimii. Supravietuitorii povestesc de o senzatie a incetinirii curgerii timpului. Sanse de supravietuire cresc atunci cand se incearca sa se aterizeze in picioare, gata pentru rostogolire.

- spanzurare: sfoara exercita o presiune asupra traheei si ale arterelor cervicale, inconstienta apare in 10 secunde, moartea este mai violenta daca streangul nu este pozitionat bine. Moartea vine tarziu, existand cazuri in care au fost readusi la viata dupa 15 minute dupa ce au fost dezlegati. In 1868 in Anglia s-a ales metoda de spanzurare prin aruncare de la o distanta mai mare, calaul calculand lungimea sforii, existand si cazuri neplacute in care capul condamnatului era smuls de corp, in loc sa fie doar frant. Cauza nu ar fi fost intotdeauna fractura gatului, ci tot asfixierea, insa caderea ar fi lasat condamnatul inconstient.

- injectia letala: creata ca o alterantiva mai putin socanta a scaunului electric, pedeapsa este formata din 3 tipuri de substante: prima un sedativ care inlatura senzatie de durere, un agent paralizant care opreste respiratia si ultima: clorura de potasiu care opreste aproape instantaneu functionarea inimii. Cantitatea de anestezic este insa aceeasi desi in unele cazuri condamnatii au o statura mai mare. Senzatiile prin care trec condamnatii pot fi: senzatie de sufocare, arsuri de la injectia finala, substanta paralizanta ascunde si orice semn care ar denota suferinta.

- depresurizare: este moartea pe care o pot avea cosmonautii. Un sigur caz de astfel de accident a avut loc in istorie: cel al navetei rusesti Soyuz 11 din 1971 cand un sigiliu s-a slabit la intrarea in atmosfera. In depresurizare presiunea atmosferei scade si aerul din plamani se expandeaza rupand tesutul. Este si mai daunator daca victima nu expira inainte de decompresie sau incearca sa isi tina respiratia, oxigenui incepe sa iasa din sange si plamani. Dupa 40 de secunde dupa ce scade presiunea, corpurile se umfla pe masura de apa din tesuturi se evapora desi piele impiedica "explozia". Ritmul inimii creste iar gazele din sange obstructioneaza vasele. Dupa un minut sangele se opreste din circulatie. Supravietuitorii spun de o durere in piept, o senzatie de pierdere a aerului din plamani si o imposibilitate de a inspira. In experimente, animalele care au fost represurizate in 90de secunde au supravietuit in general, fara consecinte ulterioare.

Sfantul Graal


Legenda Sfintului Graal este o alegorie a dorintei umane de cunoastere a Adevarului si a Divinului, care poate fi obtinuta numai printr-o viata de puritate ideala. in multiplele sale ramificatii, pornind de la istoria timpurie si poemele cautarii propriu-zise, Graalul isi pastreaza misterul. Gasirea acestuia devine o aventura eterna, caci sensul ei scapa mereu cavalerului, identificindu- se cu un destin exceptional.



Legenda arthuriana, una dintre cele mai reprezentative creatii literare ale Evului Mediu, cuprinde poeme despre aventurile miraculoase ale cavalerilor Mesei Rotunde. Pornind dinspre Camelot, castelul regelui Arthur, acestia patrund intr-o lume dominata de magie, locuri fermecate cuprinse in indescifrabila si misterioasa Padure. Astfel cavalerul trebuie sa-si demonstreze calitatile morale si faptul ca merita sa fie membru al societatii de elita a Mesei Rotunde. Totusi, exista si o alta cale prin care cavalerul ales devine mai mult decit un reprezentant al unei anumite ordini, el avind posibilitatea de a ridica regatul arthurian de la nivelul terestru la cel celest. Aceasta transformare este posibila numai prin cautarea si gasirea acelui obiect sacru menit a sfirsi magia si farmecele din Logres (1). Iar acest obiect este Sf. Graal.


Cautarea Sf. Graal este suprema realizare in contextul legendei arthuriene. Legenda Graalului, cu multiplele sale ramificatii si continuari, este cel mai greu de interpretat si de descris din punct de vedere istoric. Este partea pur imaginara din toate romanele cavaleresti. Daca aventurile obisnuite erau imaginea unui anumit cod comportamental, intilnit la curtile feudale, legenda Graalului aduce in prim-plan reprezentari ale vietii religioase legate de dogma crestina. Datorita naturii sale variate si incerte, aceasta este cautarea absoluta, aflarea propriei identitati in termeni religiosi. Cavalerul Graalului este cel ales, demn sa patrunda in lumea eclectica si misterioasa a castelului Regelui Pescar. Cavalerul Graalului are alte calitati decit cele obisnuite membrilor Mesei Rotunde, anume puritate fizica si spirituala, devotiune, umilinta in fata divinului, pietate, mila pentru cei in nevoi si o dedicatie completa pentru aceasta cautare. Lumea reala nu prezinta nici un interes pentru cavalerul ales.


in ceea ce priveste originea Graalului au fost date mai multe explicatii, care au condus la formularea a doua teorii importante: una conform careia Graalul era asociat traditiei celte, ritualurilor pre-crestine ce includeau arme magice, lancea zeilor, cazanul magic menit sa dea sau sa curme viata, un creuzet alchimic legat de practica miturilor cu vase, idee sustinuta de legendele irlandeze si galeze, dar si de o traditie ce ajunge pina la Herodot. A doua teorie este cea crestina, care este bazata pe Martiriul Cristic. Aceasta din urma este mult mai aproape de spiritul profund religios al epocii si de aceea pe aceasta o voi lua in discutie.


Poemele arthuriene suge reaza ca Sf. Graal este potirul sau vasul folosit de Iosif din Arimathea pentru a stringe singele lui Cristos cind acesta era rastignit pe cruce. O alta traditie legata de acest episod spune ca acest potir este acelasi cu cel folosit la Cina cea de taina. Conform poemelor medievale, Iosif a adus vasul cu el in abatia Glastonbury (unul din locurile mitice ale legendei), unde acesta a fost pierdut. De la episodul biblic, prin literatura, Graalul devine un obiect misterios a carui cautare nu are sfirsit. Celui care gaseste Graalul, ii intelege misterele si devine cavalerul acestuia, ii este permisa cunoasterea suprema. Astfel legenda devine o alegorie a cautarii umane pentru adevarata cunoastere, a Adevarului si Divinului, care poate fi obtinuta numai printr-o viata de o puritate ideala. De la introducerea temei Graalului, legenda arthuriana devine esentialmente crestina, iar regele Arthur – un rege crestin conducind un popor eminamente religios.


in literatura Graalului se gasesc doua niveluri ale legendei, aparent independente in origine. Acestea sint poemele Cautarii propriu-zise si poemele Istoriei timpurii a Sf. Graal. Cele mai cunosute episoade ale Cautarii sint Conte du Graal de Chrétien de Troyes, Parzival de Wolfram von Eschenbach si poemul galez Peredur . Istoria timpurie se ocupa mai mult de originea talismanelor ce compun procesiunea Graalului, anume o sabie, o lance care singereaza si un graal.



in ceea ce priveste natura Sf. Graal, exista mai multe opinii. Nici pina astazi misterul nu a fost dezlegat. Mister al numelui, in primul rind. Chrétien de Troyes, primul care introduce tema Graalului in legenda arthuriana, nu explica natura sau originea acestuia. El numeste graal un obiect ce putea fi o farfurie sau un potir. O prezentare asemanatoare se regaseste in asa-numita Cronica a lui Hélinand , din secolul al XIII-lea. Acest obiect straniu se gaseste numai la castelui Regelui Pescar, care, grav ranit, asteapta vindecarea din partea celui care va dezlega misterul. in poemul lui Chrétien cavalerul care ajunge la castel este Perceval,dar acesta rateaza initierea finala. Ceea ce este asteptat de la el este o simpla intrebare: „La ce serveste Graalul?“ Aceasta intrebare ar fi sfirsit perioada de farmece si magie in regatul lui Arthur, ar fi adus pace si intelegere in tara, dar mai ales cavalerii terestri ar fi devenit cavaleri celesti, iar orasul Omului ar fi devenit orasul lui Dumnezeu .



Esecul lui Perceval amina aceasta revelatie, deoarece acesta nu mai era alesul, fusese deja inclus in societatea reala a cavalerilor. De altfel, diferitele etape parcurse de Perceval ne arata viitorul esec. Castelul Graalului se afla i n mijlocul unei pustietati simbolice pentru ariditatea si sterilitatea acelei zone. Castelul, numit in unele poeme Montsalvage si in altele Corbenic, este izolat de restul lumii arthuriene, aceste doua spatii diferite reprezentind doua atitudini diferite fata de existenta umana. Aceasta pustietate, denumita in poemele franceze „Terre Gaste“, este lumea ca o padure impietrita, unde timpul este imobil, este un loc al mortii si al imposibilei intoarceri. Cavalerul trebuie sa fie salvatorul de la o atare prabusire in neant. De fapt aceasta lume este semnul unei mari dureri, o oglindire a bolii de care sufera Regele Pescar. De altfel in toate poemele dedicate acestei teme jocul oglinzilor este esential, aspect vizibil atit la nivel narativ cit si la nivel simbolic. in poemul lui Chrétien de Troyes naratiunea este structurata pe doua niveluri, anume aventurile lui Perceval si ale lui Gauvain. in Cautarea Sfintului Graal , continuarea anonima a acestei teme, poemul cuprinde trei niveluri ce reprezinta aventurile lui Perceval, Bors si mai ales Galahad. Iar in ultima versiune a legendei arthuriene, datorata scriitorului englez Sir Thomas Malory, aventurile nu mai sint individuale, ci implica intreaga societate a Mesei Rotunde.



Pe masura ce legenda se amplifica, Graalul insusi isi schimba natura. Procesiunea Graalului in poemul lui Chrétien de Troyes este clar recreerea procesiunii liturgice, castelul devenind o catedrala luminata. in continuarile anonime ale secolului al Xlll-lea in Franta se pastreaza aspectul liturgic, dar cu mai putin fast si mai mult accent pe penitenta si asceza. De altfel cavalerul Graalului nu mai este Perceval, ci Galahad, intruchiparea perfecta a mesagerului divin, cel asteptat si singurul capabil sa aduca mintuirea pentru lumea arthuriana. Fiu al lui Lancelot du Lac, Galahad este simbolul cavalerului- pelerin venit pe aceasta lume pentru a avea revelatia suprema, crestina a Graalului. La Sir Thomas Malory Graalul este doar vasul euharistic, iar gasirea acestuia este posibila pentru toti oamenii de buna-credinta. Malory schimba astfel modelul francez al legendei, renuntind la ideea cavalerului ales, unicul care putea indeplini aceasta cautare. De altfel, o data cu schimbarile de mentalitate ale Evului Mediu, un pesimism din ce in ce mai accentuat cuprinde legenda arthuriana, care va culmina cu batalia de pe cimpia Salisbury, in care toti cavalerii Mesei Rotunde mor, iar Arthur paraseste aceasta lume. Atunci Graalul va fi disparut, dus la ceruri, pentru ca nimeni sa nu-l mai poata gasi. O versiune interesanta a Graalului ne este data in poemul lui Wolfram von Eschenbach, un poet german din secolul al XIII-lea. Acesta preia tema din poemele franceze, dar aduce o modificare majora. Graalul nu mai este un potir asociat episodului biblic sau ceremoniei liturgice, ci o piatra pretioasa de o forma nedefinita. Aceasta, denumita „Lapis exilis“, este poate o imagine a pietrei filosofale, a pietrei alchimice sau, intr-o interpretare religioasa, implicita in poemul german, piatra desprinsa de pe fruntea ingerului atunci cind acesta a cazut. Graalul este atit de greu, incit nu poate fi purtat de nimeni, iar cavalerul vede numai o imagine a acestuia. Spre deosebire de poemele franceze, Wolfram da o solutie optimista aventurii lui Perceval, aducindu-l a doua oara in fata Graalului pe care acesta il vede si il cunoaste. Versiunea lui Wolfram se asociaza cu legendele germane despre cavalerul cu lebada, Lohengrin, fiu al lui Parzival si cavaler al Graalului. in aceste legende Graalul este reprezentat impreuna cu o porumbita, simbol al inocentei si puritatii.



Lumea Graalului este cu totul diferita de cea a aventurilor obisnuite, deoarece reguli speciale i se aplica, reguli legate mai mult de canoanele religioase decit de viata lumeasca. Este o lume a initierii, dar daca cea cavalereasca era bazata pe victorii in turniruri sau in confruntari cu alti cavaleri in misterioasa Padure, initierea prin Graal este una pur spirituala pentru ca ceea ce conteaza este implinirea sufleteasca prin recunoasterea propriilor limite si greseli. De aceea Perceval, la sfirsitul poemului lui Chrétien de Troyes, ajunge la o abatie unde rascumpararea greselii sale se face prin penitenta si umilinta.


in legenda Sfintului Graal sensul intotdeauna transcede imaginea, obiectul spune mai mult decit ceea ce reprezinta. in acest fel apare problema transcendetei, a ceea ce este dincolo de imagine, dincolo de orice reprezentare a obiectului. De aici se isca probabil obsesia intelegerii sensului ascuns in obiecte. Consecinta normala este ispita cautarii. Care este sensul vietii, al existentei noastre, si de ce acesta ne scapa mereu? Si de ce totusi il cautam? Pina cind viata si cautarea devin una si aceeasi aventura. Apoi, aceasta cautare este altceva decit dorinta de a sti despre lumea obisnuita. Numai in legenda Graalului gasim asemenea idei profunde, o mai completa participare a intregii fiinte. in aceasta aventura nu se cistiga o simpla experienta, ci un destin! Putini au curajul sa pornesca pe un asemenea drum. Majoritatea ramin la castelul regelui Arthur, preferind confortul lipsit de incertitudini. Altii intra in Padurea deasa si atragatoare, inselatoare, foarte doritori sa nu piarda drumul de intoarcere, in schimb pierzindu-l pe cel din fata! Citiva au curajul aventurii totale, adica a vietii petrecute intr-o permanenta cautare, la sfirsitul careia, chiar daca exista un raspuns, acesta nu este transmisibil. Fiecare scapa singur. Si moare singur. „Tot ceea ce este vizibil este legat de invizibil“, spunea Novalis. in legenda sfintului Graal momentul final este acela al unei non-vederi. Atunci alesul afla revelatia, lumina si raspunsul. Raspuns dat, si nu gasit, imposibil de transmis, deoarece experienta este unica si individuala.


Singurul posibil raspuns pentru ceilalti ramine numai dorinta de a cunoaste, a eternei cautari, la capatul careia se afla doar Sfintul Graal.

Nostradamus


Individul scund si vioi, cu barba lunga si deasa, este considerat o ciudatenie la somptuasa Curte renascentista a regelui Henric al II-lea al Frantei. Cunoscut ca fiul unor evrei convertiti, pasionat de astrologie si de alte stiinte oculte, Nostradamus a fost invitat la Paris in 1556 mai mult pentru amuzament.

Dar profetiile sale despre rege ii vor aduce faima internationala. Una dintre acestea parea adevarata, dar fara de indoiala ridicola, sugerand ca un "barbat chior" va deveni curand rege. O alta, in mod caracteristic criptica, interpretabila: "Leul tanar il va infrange pe cel mai batran pe campul de lupta, intr-o singura lupta. Ii va strapunge ochii in cusca aurita; doua rani intr-unul, apoi va pieri de o moarte naprasnica."

La 1 iulie 1559, pe cand regele participa la un turnir, accidental, lancea prietenului sau, care ii era adversar in competitie, a strapuns coiful regal de aur si a patruns in ochi. Faptasul ingrozit, contele de Montgomery, era mai tanar decat suveranul; o aschie din arma rupta i-a provocat acestuia o a doua rana, iar regele a indurat dureri cumplite timp de zece zile, dupa care a murit. In tot acel timp el avea sa fie "si sa ramana " singurul suveran al Frantei cu un singur ochi.

Cuvintele lui Nostradamus au fost amintite cu admiratie. Opunandu-se impecabil magicenilor si vrajitorilor, conducatorii Bisericii Romano-Catolice ar fi vrut sa-l arda pe rug pe acest profet periculos de exact. Taranii, crezand ca prezicerea a fost de fapt un blestem, l-au ars in efigie. Numai datorita protectiei reginei vaduve, Caterina de Medici, a scapat de executie.

Eroul ciumei

Michel de Nostredame, nascut la 14 decembrie 1503, la Saint-Remy in Provence, cel mai conversat profet din istorie, se pregatea sa devina medic. Dar studiile sale au fost intrerupte brusc, cand ciuma bubonica s-a abatut asupra sudului Frantei, in 1525. In timp ce multi medici au parasit speriati regiunea, Michel calatorea curajos dintr-un loc in altul pentru a ingriji victimile bolii extrem de contagioase. Totusi, aproape ca i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru ani mai tarziu, poate din cauza acuzatiilor aduse de colegii invidiosi. Dar a fost dus in drepturi datorita recunostintei taranilor si respectului celorlalti studenti.

In 1533 si-a deschis un cabinet in Agen, localitate pe fluviul Garonne si s-a casatorit cu o tanara cunoscuta ca fiind "bogata, foarte frumoasa si apreciata". Aveau deja o fiica si un fiu, cand Inchizitia, institutie a Bisericii menita sa suprime erezia, a intervenit in viata lor. Nostradamus (cum isi spunea la acea data) a fost chemat in fata unei instante ecleziastice, pentru ca ar fi facut o afirmatie ireverentioasa despre o statuie a Fecioarei Maria. Cand s-a intors acasa, a aflat ca atat sotia, cat si cei doi copii murisera de ciuma. In urmatorii zece ani, medicul inimos si-a reluat activitatea de curant itinerant castigandu-si faima de facator de minuni. Dupa ce i s-a acordat o pensie viagera, s-a stabilit la Salon, o localitate intre Marsilia si Avignon, a infiintat un laborator de produse cosmetice si s-a casatorit cu o vaduva bogata, cu care a avut sase copii.

Revelatii in pod

Cu noua sa situatie financiara ii permitea sa nu mai practice permanent medicina, Nostradamus s-a orientat spre stiintele oculte. "Barbarii" din orasel, cum isi numea el vecinii, priveau cu suspiciune interesul lui pentru magie si astrologie. Si-a transformat podul casei in observator astronomic unde, urcat pe trepied, urmarea bolta instelata si sustinea ca afla secretele viitorului de la "lumina interioara, vocea". La inceput, si-a facut cunoscute prezicerile printr-o serie de cartulii modeste pe care a inceput sa le publice din 1550. Dar treptat si-a pierdut total interesul pentru urmarirea conditiilor meteorologice si a fazelor lunii.

Retras in umbra

Aflata in pragul unui razboi civil, Franta a oferit un teren propice profetiilor sumbre si criptice ale lui Nostradamus publicate in 1555 - primele 100 din cele aproape 2000 pe care le va publica pana in 1557. Aceste Centuri s-au bucurat imediat de succes si l-au introdus pe autor la Curte. Recunoscand ca in mod constient a ales "o exprimare criptica", Nostradamus scria intr-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporana lui, dar presarata cu expresii si cuvinte din italiana, greaca, spaniola, ebraica si latina.

Fiecare prezicere consta din patru versuri, un catren, dar nici unul nu aduce a poezie. Vizionarul sustinea ca acest stil il proteja de pedeapsa celor puternici, care nu pareau sa fie intotdeauna incantati de ceea ce le prezicea. Dar alti observatori mai sceptici sunt de parere ca stilul vag este adoptat in mod constient pentru a lasa scrierile deschise interpretarilor. In consecinta, exista probabil aproape 400 de interpretari diferite ale Centuriilor, fiecare incercand sa dezvaluie secretele profetilor care continua pana in anul 3797. "Scrierile mele vor fi mai bine intelese de cei ce vor veni dupa moartea mea", scria clarvazatorul.

Consilier regal

Pe fontul tulburarilor interne, in Franta multi, asemenea reginei Caterina, nu simteau nevoia ca istoria sa confirme spusele medicului. Prezicerea acestuia despre moartea sotului ei a fost suficienta. Fara indoiala, ei i se datoreaza numirea ei ca medic curant al fiului sau, Carol al IX-lea. Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat odata un inger, numit Anael, si i-a cerut sa ii dezvaluie intr-o oglinda magica soarta copiilor reginei. Oglinda i-a aratat pe cei trei fii domnind pentru scurta vreme, in timp ce ginerele ei aflat in dizgratie, Henric de Navarra, ar fi urmat sa domneasca 23 de ani.

Speriata, regina a cerut sa fie oprit acel spectacol neplacut. De fapt, probabil ca Nostradamus a vizitat-o la Curte doar pentru a face horoscopul atat pentru ea cat si pentru copii ei. Este foarte probabil ca Nostradamus sa fi fost suficient de abil sa isi dezvaluie viziunile neplacute in expresii ambigue, avand in vedere ca monarhii absoluti - indiferent cat de amabili se aratau la inceput fata de clarvazatori - erau renumiti pentru pedepsirea mesagerilor din cauza mesajului lor.

O celebritate controversata

Unul dintre cei mai mari profeti ai Frantei, Pierre de Ronsard, scria despre contemporanul sau: "Asemenea unui oracol antic, el a prezis timp de multi ani o mare parte a destinului nostru." Evident, profetul s-a bucurat de respectul familiei regale si de o faima tot mai mare, pana la moartea sa, in 1566. Inevitabil, multi au ramas extrem de sceptici in privinta lucrarii sale sau, chiar mai rau, l-au considerat un simplu sarlatan inteligent care profita de cei creduli.

Dupa unii cercetatori, Nostradamus si-a prezis chiar propia moarte: "Langa banca si pat voi fi gasit mort." Dupa ce intr-o seara a anuntat ca nu va supravietui noptii urmatoare, s-a stins intr-un acces de guta si a fost gasit mort a doua dimineata in dormitor, langa masa de lucru.

Roza lui Paracelsus


Din atelierul sau, aflat in doua incaperi scobite sub pamint, Paracelsus ii ceru Dumnezeului sau, vagului sau Dumnezeu, oricarui Dumnezeu, sa-i trimita un discipol.In soba, un palid foc proiecta umbrele neregulate. Sa se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi cerut un efort prea mare. Paracelsus, toropit de oboseala, uita de rugaciunea formulata. Noaptea inghitise athanorul si prafuitele alambice, cind cineva batu in usa. Pe jumatate adormit, Paracelsus se ridica, urca citeva trepte ale scarii in forma de melc si deschise unul dintre canaturile usii.
Un necunoscut trecu pragul. Parea, si el, din cale-afara de ostenit. Paracelsus ii arata o lavita; celalalt se aseza in tacere. La inceput nu rosti nici un cuvint, iar mai apoi magistrul curma, primul, tacerea.
- Tin minte chipurile dinspre Apus ca sii pe acelea dinspre Rasarit, spuse el nu fara o anume emfaza. Dar nu tin minte chipul tau. Cine esti si ce voiesti de la mine?
- Numele meu nu are insemnatate, raspunse celalalt. Am colindat trei zile si trei nopti ca sa ajung pina aici. Vreau sa fiu ucenicul tau. Ti-am adus, iata, intregul meu avut.Scoase la iveala un sacusor de piele si, cu mina dreapta, il rasturna pe masa: se prelinse un suvoi de galbeni.
Paracelsus, pentru a-si aprinde lampa, fusese nevoit sa-i intoarca spatele. Cind se intoarse iar catre noul venit, observa ca acesta tinea o roza in mina stinga. Roza il nelinisti.Se apleca, isi impreuna virfurile degetelor si spuse:
- Ma crezi in stare sa fauresc piatra care sa preschimbe toate eIementeIe in aur si tot aur imi oferi. Dar eu nu aurul il caut, si daca aurul te preocupa, nu-mi vei fi niciodata ucenic.
- Aurul nu ma preocupa defel, raspunse celalalt. Galbenii acestia nu sint altceva decit o marturie a dorintei mele de a invata. As dori sa-mi arati Piatra Filosofala. Vreau sa te insotesc pe drumul care duce la Piatra.
Paracelsus rosti rar: drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Daca nu intelegi acest lucru, n-ai inceput inca sa intelegi. Caci telul este in fiecare dintre pasii tai.
Celalalt il privi neincrezator. Il intreba cu glas schimbat:
- Dar exista oare un tel?
Paracelsus izbucni in ris.
- Detractorii mei, care nu sint atat de numerosi pe cit sunt de stupizi, sustin contrariul si ma invinuiesc de impostura. Eu nu le dau dreptate, insa n-ar fi cu neputinta ca totul sa fie o iluzie. Ceea ce stiu e ca exista un drum.
Urma o tacere si apoi celalalt spuse:
- Sunt gata sa-l strabat impreuna cu tine, chiar daca ar fi sa cutreieram vreme multa. Ingaduie-mi sa trec desertul. Ingaduie-mi sa intrezaresc, fie si de departe, pamintul fagaduit, chiar daca astrele mi-ar interzice apoi sa-l ating. Dar, inainte de a incepe aceasta calatorie, voiesc o dovada.
- Cand? intreba Paracelsus, cu neliniste.
- In clipa aceasta, raspunse discipolul, aratind dintr-o data o brusca obstinatie.
Incepusera sa converseze in latina, acum vorbeau in germana.
Tinarul ridica roza deasupra capului.
- Se spune, rosti el, ca tu poti arde un trandafir in flacari, pentru a-l face sa renasca apoi din propria-i cenusa, cu ajutorul artei si al priceperii tale. Ingaduie-mi, asadar, sa fiu martor acestei minuni. Iata ce-ti cer, si iti ofer, apoi, intreaga viata.
- Esti foarte credul, spuse magistrul. Si n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinta.
Celalalt insista:
- Tocmai pentru ca nu sint credul vreau sa vad cu proprii mei ochi pieirea si renasterea acestei roze.
Paracelsus o luase in mina si se juca, vorbind, cu petalele ei.
- Esti credul, continua. Spui ca as fi in stare s-o nimicesc ?
- Oricine ar fi in stare s-o nimiceasca, spuse discipolul.
- Te inseli. Crezi, oare, ca este cu putinta sa trimiti ceva in neant ? Crezi ca intiiul Adam a izbutit, in Paradis, sa distruga macar o singura floare, macar un singur fir de iarba ?
- Nu ne aflam in Paradis, raspunse tinarrul cu incapatinare; aici, sub razele lunii, totul e pieritor.
Paracelsus se ridicase.
- Si in care alt loc ne aflam atunci? Crrezi, oare, ca divinitatea ar putea sa creeze un spatiu care sa nu fie Paradisul ? Crezi, oare, ca prabusirea consta in altceva decit in a ignora tocmai faptul ca ne aflam in Paradis ?
- O roza poate sa arda, spuse provocator discipolul.
- Mai este foc in vatra, raspunse Paracelsus. Daca ai azvirli aceasta roza in jaratec, ai putea crede ca flacarile au mistuit-o si ca cenusa este cea care-i reala. Iti spun ca roza e eterna si ca doar aparenta poate sa se schimbe. Mi-ar fi de ajuns o vorba pentru ca tu, apoi, s-o ai din nou in fata ochilor.
- O vorba? spuse discipolul, surprins. Athanorul e stins, alambicele sunt acoperite de colb. Ce-ai putea face pentru ca ea sa renasca ?
Paracelsus il privi cu tristete.
- Athanorul e stins, repeta el, iar alambicele sunt acoperite de colb. In aceasta etapa a lungii mele calatorii folosesc, insa, cu totul alte instrumente.
- Nu indraznesc sa te intreb care anume, spuse celalalt, cu malitie si umilinta.
- Vorbesc de acela pe care l-a folosit divinitatea pentru a crea cerul si pamintul, si Paradisul invizibil in care acum ne aflam si pe care pacatul originar ni-l ascunde. Vorbesc de Cuvintul dezvaluit de Kabala.
Discipolul spuse atunci pe un ton rece:
- Te rog cu umilinta sa te invoiesti a-mi arata pieirea si intoarcerea rozei. Putin imi pasa daca operezi cu Verbul ori cu athanorul.
Paracelsus ramase pe ginduri. In cele din urma spuse:
- Daca as face-o, ai spune ca e vorba despre o aparenta impusa de magia ochilor tai. Miracolul nu ti-ar da increderea pe care o cauti. Asadar, lasa roza.
Mereu neincrezator, suspicios, tinarul il privi. Magistrul ridica vocea si-i spuse:
- La urma urmelor, cine esti tu, pentru a navali astfel in casa unui magistru si a cere de la el un miracol? Ce-ai facut tu pentru a merita un asemenea dar ?
Celalalt raspunse, tremurind:
- Stiu bine ca n-am facut nimic. Iti cer, in numele tuturor anilor pe care-i voi petrece trudind in umbra ta, sa-mi ingadui sa vad cenusa, apoi roza. Nu iti voi cere nimic altceva. Voi crede in marturia ochilor mei.
Cu o miscare brusca, lua trandafirul rosu pe care Paracelsius il lasase pe pupitru si il azvirli in flacari.
Trandafirul isi schimba culoarea si, dupa citeva clipe, din el nu mai ramase decit o mina de cenusa. Clipe in sir, discipolul astepta cuvintul si miracolul.
Paracelsus ramase de gheata. Spuse cu o ciudata simplitate:
- Toti medicii si toti spiterii din Basilea afirma ca as fi un impostor. Poate ca au dreptate. Aici odihneste cenusa care a fost cindva roza si nu va mai fi niciodata.
Tinarul se simti cuprins de rusine. Paracelsus era un sarlatan sau un simplu vizionar, iar el, un intrus, daduse buzna in casa lui si acum il silea sa admita ca faimoasele-i puteri magice nu sunt decit formule gaunoase.
Ingenunche si rosti:
- Sunt de neiertat Mi-a lipsit fervoarea pe care Atotputernicul o cere de la credinciosi. Ingaduie-mi sa mai privesc o data cenusa. Ma voi intoarce cind voi fi mai puternic, atunci voi fi discipolul tau, iar la capatul drumului voi vedea roza.
Vorbea cu o autentica pasiune, care nu era, insa, decit mila pentru batrinul magistru atit de venerat, atit de lovit, atit de ilustru si, la sfirsitul vietii, atit de gol pe dinauntru. Cine era el, Johannes Grisebach, pentru a descoperi, cu sacrilega-i mina, ca indaratul mastii nu se afla nimeni ?
Sa-i lase galbenii ar fi parut o umilinta. Si-i lua, asadar, la plecare. Paracelsus il insoti pina la capatul scarii si-i spuse ca va fi intotdeauna bine venit. Amindoi stiau ca nu se vor mai vedea niciodata. Paracelsus ramasese singur. Inainte de stinge lumina si de a se aseza in fotoliul scilciat, rasturna gramajoara de cenusa in mina lui concava si rosti un cuvint cu glas scazut.
Roza reaparu.

Masoni celebri, personalitati de exceptie ale Romaniei


S-au scris mii de cărţi despre ce este masoneria, ce vor să faca masonii şi cu toate acestea cu cât se scriu mai multe, cu atât parcă se ştiu mai puţine.
In spatiul Romaniei de azi, o puternica traditie ezoterica dateaza inca de la daco-geti, cunoscatori ai misterelor antice. La inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorul si savantul Dimitrie Cantemir era recunoscut pentru afilierea sa la Ordinul Rozcrucienilor. Conform datelor existente, prima loja masonica autohtona a fost infiintata la Or:. Galati, in 1734, de italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al domnitorului Constantin Mavrocordat...

Lumina Francmasoneriei Regulare a fost aprinsă în România în septembrie 1880, când MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ din ROMÂNIA a fost constituită ca Mare Lojă regulară şi suverană. Este clar ca nu se poate vorbi despre un eveniment istoric al Romaniei moderne fara implicarea pozitiva a masonilor. In octombrie 1905, Masoneria autohtona era constituita dintr-un Suprem Consiliu de grad 33 si Marea Loja Nationala avea 20 de ateliere, din care doua in strainatate, numarind peste 600 de membri.

Francmasoneria română reuşea să aibă în rândurile sale o adevarată elită a societăţii: artişti, politicieni, militari, noua clasa de întreprinzători, dar şi reprezentanţii vechii nobilimi.

Dorim sa prezentam si noi doar cateva personalitati celebre care au fost francmasoni si care au influentat in vremea lor destinele tarii noastre:

NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852)

Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar. Participă activ la Revoluţia din 1848, pregătită în prealabil în cadrul unei societăţii secrete (lojii masonice) denumită "Frăţia". A fost Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848, având un rol de seamă în stabilirea obiectivelor şi conducerea Revoluţiei din Ţara Românească. A fost figura cea mai înaintată a Revoluţiei şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni.

MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891)

Istoric, scriitor, publicist şi om politic. Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihaileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. A fost de mai multe ori ministru: de Interne, de Externe şi prim-ministru. Şi-a legat numele de secularizarea averilor mănăstireşti şi de reforma agrară înfăptuite pe vremea principelui mason A.I. Cuza, şi de actul proclamării independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern (şi el mason). A fost printre primii membri aleşi ai Academiei Române (1868). Încă din 1844 era Venerabilul unei Loji bucureştene.

VASILE ALECSANDRI (1818 sau 1821-1890)

Scriitor şi om politic. Participă la Revoluţia de la 1848, precum şi la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia (1859) şi Franţa (1885-1890). A condus revista România Literară (1855), publicând totodată prima culegere de poezie populară românească "Poezii poporale. Balade. Cantice batrâneşti" (1853). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române şi apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române. A fost membru al unei Loji din Iaşi (1857).

ION C. BRĂTIANU (1821-1891)

Om politic. Fratele lui Dumitru C. Bratianu. De mai multe ori ministru şi prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867, 1876) şi de Razboi (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885). Iniţiat în francmasonerie în 1846 la Paris, în Loja; Atheneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care la 14 iulie 1847, este ridicat la gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Fraţia, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participarea la atentatul împotriva lui Napoleon al II-lea. Reîntors la Bucureşti, fondează, în 1857, alături de alţi fraţi reveniţi din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

BOGDAN-PETRICEICU HAŞDEU (1838-1907)

Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric. Membru al Societăţii Academice Române şi vice-preşedinte al Academiei Române în perioada 1885-1906. Nu se cunosc data şi locul iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: "Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr."

TITU MAIORESCU (1840-1917)

Critic literar, estetician şi om politic. Absolva, ca şef de promoţie, Academia Theresiana din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giesen, unde obţine licenţa în litere şi filosofie (1860), la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filozofie şi logică la Iaşi şi la Bucuresti. În 1863 a fondat la Iaşi Societatea literară "Junimea". În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ (1865), de unde va fi demis iar în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900), de Justiţie (1900-1901,1912) de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912, 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Pana în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice si, prin teoria "formelor fără fond", a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfarşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), a studiat unele probleme de lingvistică (Despre scrierea limbii române), a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (Critice, 3 vol.). Logician (Logica), orator (Discursuri parlamentare) şi memorialist (Însemnări zilnice) de excepţie, a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) încă din 1867, fiind vicepreşedintele acesteia (1880) şi preşedintele secţiunii literare (1889). Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană "Steaua României", la 26 noiembrie 1866 (lojă, al cărei Venerabil era George Sutu, fusese constituită la 18 august acelaşi an). După cateva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot în aceasta lojă.

NICOLAE TITULESCU (1882-1941)

Om politic şi diplomat de talie internaţională. Numit şi "Cavalerul Păcii mondiale". După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucuresti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi mentinerea păcii. Îndepărtat din guvern (august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din aceasta ţară (1936-1939). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa.

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD (1872-1950)

Medic şi om politic. În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania şi al partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte, în 1918, în acest Parlament Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat, regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeu Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: "Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după intoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delagaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne în guvernele formate de Partidul Naţional -Ţărănesc (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 şi 13 iunie-9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie-a august 1932 şi 4 ianuarie-13 noiembrie 1933). În martie 1845 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliul forţat până la sfârşitul vieţii". După Dan Amedeu Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală "Ernest Renan" în primele luni ale anului 1919. "După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din castelul de la Versailles, el a parasit Parisul şi a revenit în ţară..." În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit Ucenic în loja solicitată. La 20 septembrie 1919 a participat, la Paris, ca invitat special, la sedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. "În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei însişi membri ai societăţii secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Bratianu... Pe bună dreptate, V.V. Tilea aprecia în lucrarea sa Acţiunea diplomatică a României, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale". După unele date se pare că la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (Ritul Memphis-Misraim), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.
A apărut o eroare în acest obiect gadget
powered by Blogger | WordPress by Newwpthemes | Converted by BloggerTheme