Masoni celebri, personalitati de exceptie ale Romaniei

S-au scris mii de cărţi despre ce este masoneria, ce vor să faca masonii şi cu toate acestea cu cât se scriu mai multe, cu atât parcă se ştiu mai puţine.

In spatiul Romaniei de azi, o puternica traditie ezoterica dateaza inca de la daco-geti, cunoscatori ai misterelor antice. La inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorul si savantul Dimitrie Cantemir era recunoscut pentru afilierea sa la Ordinul Rozcrucienilor. Conform datelor existente, prima loja masonica autohtona a fost infiintata la Or:. Galati, in 1734, de italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al domnitorului Constantin Mavrocordat...

Lumina Francmasoneriei Regulare a fost aprinsă în România în septembrie 1880, când MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ din ROMÂNIA a fost constituită ca Mare Lojă regulară şi suverană. Este clar ca nu se poate vorbi despre un eveniment istoric al Romaniei moderne fara implicarea pozitiva a masonilor. In octombrie 1905, Masoneria autohtona era constituita dintr-un Suprem Consiliu de grad 33 si Marea Loja Nationala avea 20 de ateliere, din care doua in strainatate, numarind peste 600 de membri.

Francmasoneria română reuşea să aibă în rândurile sale o adevarată elită a societăţii: artişti, politicieni, militari, noua clasa de întreprinzători, dar şi reprezentanţii vechii nobilimi.

Dorim sa prezentam si noi doar cateva personalitati celebre care au fost francmasoni si care au influentat in vremea lor destinele tarii noastre:

NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852)

Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar. Participă activ la Revoluţia din 1848, pregătită în prealabil în cadrul unei societăţii secrete (lojii masonice) denumită "Frăţia". A fost Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848, având un rol de seamă în stabilirea obiectivelor şi conducerea Revoluţiei din Ţara Românească. A fost figura cea mai înaintată a Revoluţiei şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni.

MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891)

Istoric, scriitor, publicist şi om politic. Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihaileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. A fost de mai multe ori ministru: de Interne, de Externe şi prim-ministru. Şi-a legat numele de secularizarea averilor mănăstireşti şi de reforma agrară înfăptuite pe vremea principelui mason A.I. Cuza, şi de actul proclamării independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern (şi el mason). A fost printre primii membri aleşi ai Academiei Române (1868). Încă din 1844 era Venerabilul unei Loji bucureştene.

VASILE ALECSANDRI (1818 sau 1821-1890)

Scriitor şi om politic. Participă la Revoluţia de la 1848, precum şi la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia (1859) şi Franţa (1885-1890). A condus revista România Literară (1855), publicând totodată prima culegere de poezie populară românească "Poezii poporale. Balade. Cantice batrâneşti" (1853). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române şi apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române. A fost membru al unei Loji din Iaşi (1857).

ION C. BRĂTIANU (1821-1891)

Om politic. Fratele lui Dumitru C. Bratianu. De mai multe ori ministru şi prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867, 1876) şi de Razboi (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885). Iniţiat în francmasonerie în 1846 la Paris, în Loja; Atheneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care la 14 iulie 1847, este ridicat la gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Fraţia, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participarea la atentatul împotriva lui Napoleon al II-lea. Reîntors la Bucureşti, fondează, în 1857, alături de alţi fraţi reveniţi din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

BOGDAN-PETRICEICU HAŞDEU (1838-1907)

Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric. Membru al Societăţii Academice Române şi vice-preşedinte al Academiei Române în perioada 1885-1906. Nu se cunosc data şi locul iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: "Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr."

TITU MAIORESCU (1840-1917)

Critic literar, estetician şi om politic. Absolva, ca şef de promoţie, Academia Theresiana din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giesen, unde obţine licenţa în litere şi filosofie (1860), la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filozofie şi logică la Iaşi şi la Bucuresti. În 1863 a fondat la Iaşi Societatea literară "Junimea". În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ (1865), de unde va fi demis iar în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900), de Justiţie (1900-1901,1912) de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912, 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Pana în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice si, prin teoria "formelor fără fond", a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfarşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), a studiat unele probleme de lingvistică (Despre scrierea limbii române), a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (Critice, 3 vol.). Logician (Logica), orator (Discursuri parlamentare) şi memorialist (Însemnări zilnice) de excepţie, a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) încă din 1867, fiind vicepreşedintele acesteia (1880) şi preşedintele secţiunii literare (1889). Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană "Steaua României", la 26 noiembrie 1866 (lojă, al cărei Venerabil era George Sutu, fusese constituită la 18 august acelaşi an). După cateva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot în aceasta lojă.

NICOLAE TITULESCU (1882-1941)

Om politic şi diplomat de talie internaţională. Numit şi "Cavalerul Păcii mondiale". După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucuresti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi mentinerea păcii. Îndepărtat din guvern (august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din aceasta ţară (1936-1939). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa.

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD (1872-1950)

Medic şi om politic. În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania şi al partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte, în 1918, în acest Parlament Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat, regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeu Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: "Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după intoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delagaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne în guvernele formate de Partidul Naţional -Ţărănesc (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 şi 13 iunie-9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie-a august 1932 şi 4 ianuarie-13 noiembrie 1933). În martie 1845 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliul forţat până la sfârşitul vieţii". După Dan Amedeu Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală "Ernest Renan" în primele luni ale anului 1919. "După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din castelul de la Versailles, el a parasit Parisul şi a revenit în ţară..." În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit Ucenic în loja solicitată. La 20 septembrie 1919 a participat, la Paris, ca invitat special, la sedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. "În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei însişi membri ai societăţii secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Bratianu... Pe bună dreptate, V.V. Tilea aprecia în lucrarea sa Acţiunea diplomatică a României, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale". După unele date se pare că la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (Ritul Memphis-Misraim), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.