Esoterism

In luna mai, la Torino, peste doua milioane de oameni vor veni sa admire cea mai importanta relicva a crestinismului: panza in care se presupune ca a fost invelit, dupa coborarea sa de pe cruce, Iisus. In ciuda numerosilor sceptici care spun ca e vorba de-un fals, credinciosii care vin sa vada minunea cu ochii lor sunt cat frunza si iarba

Relicva de patru metri si jumatate

Ranile panzei sunt cele ce iti atrag privirea mai intai. Parca smulse cu dintii din tesatura, sparturile mari, cu margini neregulate, se insiruie in perechi simetrice, de-a lungul celor doua dungi lasate de impaturirea panzei pe intreaga ei intindere, de aproape patru metri si jumatate. Pete brune, cu contururi vagi, inconjoara si unesc intre ele gaurile, provocate in mod evident de un incendiu.
Dupa ce se desprind de acest desen al distrugerii, ochii privitorului vor descoperi taina ascunsa a panzei: imaginea palida, imprecis conturata, a unui barbat care trebuie sa fi zacut in acest giulgiu, mort sau pe moarte. In stanga apare trupul gol, vazut din fata, la capatul panzei picioarele, mai sus, mainile incrucisate pe piept, apoi torsul, iar la mijloc, un chip omenesc cu plete si barba. Multe detalii raman abia banuite, insa caracteristicile anatomice sunt de o precizie uluitoare, considera medicii care au expertizat tesatura. In multe locuri se observa urme de netagaduit ale unor vatamari grave. Daca un om a fost intr-adevar culcat in acest giulgiu, el trebuie sa fi suferit mai inainte chinuri greu de inchipuit.
In cele sase secole de cand a fost descoperita relicva, credinciosii nu inceteaza sa creada ca in aceasta panza a fost infasurat Iisus, Fiul lui Dumnezeu, rastignit si a treia zi sculat din mormant, asa cum istorisesc Evangheliile. Pentru ei, giulgiul din Torino e un fel de mesaj de Pasti. Doar miticul Graal ar putea sa-i egaleze valoarea si faima: pretinsul pocal de aur si de smarald, din care Iisus ar fi baut la ultima cina, luata impreuna cu ucenicii sai, Cupa in care Iosif din Arimateea ar fi pastrat, apoi, sangele scurs din ranile lui Hristos. Din pacate, Graalul a devenit subiect de literatura si filme proaste de aventuri, pierzandu-si intreg misterul.
In schimb, giulgiul nu este doar o fantezie crestina, ci exista cu adevarat. Atestat istoric in 1389 si fotografiat pentru prima oara in 1898, el reprezinta o provocare adresata istoricilor, teologilor si specialistilor din laboratoare, care se ambitioneaza sa afle de unde provine aceasta panza si in ce mod s-a imprimat pe ea silueta unui barbat, poate chiar a biblicului Fiu al omului. In saptamanile ce urmeaza, imaginea lui va atrage in jur de doua milioane de pelerini ori simpli curiosi, catre domul din Torino. Acolo va fi expus din nou, cu toata solemnitatea, dupa o pauza de zece ani, giulgiul sacru - "Santa sindone". Insusi Papa va veni sa-si plece genunchii in fata celei mai fascinante si totodata mai controversate relicve a crestinatatii.

Primul proprietar

Dupa cate se stie, cea dintai expunere a giulgiului socotit sacru a avut loc pe la mijlocul veacului al paisprezecelea, intr-o modesta bisericuta de lemn, aflata in incinta unei abatii, la Lirey, in provincia franceza Champagne. Cavalerul Geoffroy de Charny - un spadasin de temut, daca e sa dam crezare izvoarelor istorice, dar in acelasi timp si un om dedicat cu ardoare credintei, a pus sa se construiasca biserica, dupa care s-a straduit sa-i mareasca popularitatea, printr-o relicva de prim rang, procurata nu se stie pe ce cai.
Giulgiul lui Hristos

Panza giulgiului este expusa rar. Ultima data a fost in 2000

Exista o teorie suficient de credibila, formulata cu mult inainte de Dan Brown si altii ca el, care trimite la ordinul templierilor. Nici Papa, nici Filip IV cel Frumos, regele Frantei, n-au putut ierta acestor razboinici de mare cucernicie monahala imensele bogatii acumulate, prin urmare, i-au nimicit in "Vinerea neagra", de trista amintire, la 13 octombrie 1307. Sase ani mai tarziu, ultimii conducatori ai ordinului sunt arsi pe rug la Paris. Alaturi de marele maestru Jacques de Molay, moare in flacari si preceptorul Normandiei, un anume Geoffroy de Charny. E frapanta similitudinea de nume cu primul posesor atestat al giulgiului din Torino. Sa fie oare una si aceeasi persoana? Sa fi fost templierul de Charny cel care a adus panza din Orient, poate chiar din Sara Sfanta (templierilor li s-a reprosat in cursul proceselor ca dau cinstire unui misterios "chip cu barba")? Singurul lucru cert este faptul ca Giulgiul, aflat in prezent la Torino, a avut ca prim proprietar un nobil francez "de Charny".In epoca dintre molima ciumei si protestantism, oamenii cautau cu infrigurare marturii concrete, accesibile, care sa le confirme evenimentele biblice si toate legendele pioase, proliferate in jurul lor. In acel timp, viata era "intrepatrunsa, chiar incarcata la maximum de conceptii religioase", scrie istoricul olandez Johan Huizinga, intr-o lucrare consacrata Evului Mediu tarziu. "Nu exista nici un lucru si nici o actiune, care sa nu fie puse neincetat in legatura cu Hristos si cu credinta". Aceasta include si stari de autentic delir religios, ce puteau stapani ceasuri intregi mari multimi de oameni, atunci cand ei aveau convingerea ca sunt in contact cu divinitatea. Aceeasi optica a dat nastere si unor credinte, perpetuate pana in ziua de astazi, cum ar fi aceea ca nimeni nu poate orbi in timpul Liturghiei sau ca, atat cat dureaza serviciul divin, nimeni nu inainteaza in varsta. Din aceasta perioada saturata de credinta provine si prima atestare documentara a giulgiului.
Giulgiul lui Hristos

Giulgiul expus permanent in biserica din Torino este o copie

In 1578, relicva sfanta a fost incredintata de familia de Charny casei de Savoia, iar cand aceasta si-a mutat resedinta de la Chambery la Torino, giulgiul a ajuns si el acolo. Patru secole mai tarziu, ultimul rege italian, Umberto II, a stabilit prin dispozitie testamentara ca pretiosul obiect sa revina dupa moartea lui, Sfantului Scaun - insa cu conditia ca el sa nu fie luat niciodata de la Torino. Astfel incat, anul acesta, in luna mai, Papa urmeaza sa vina la giulgiu, iar nu giulgiul la Papa. Totusi, inaltul pontif are caderea absoluta de-a hotari viitorul giulgiului, mai precis, ce studii pot fi intreprinse si care nu. De la bun inceput ies din discutie toate metodele ce ar presupune un risc de deteriorare a unor portiuni importante din inestimabila panza. De aceea, in anii '70 si '80, specialistii s-au limitat in special la fotografii si la analize pe calculator, o tehnologie aflata atunci abia in stadiul de inceput. Mai mult n-a fost posibil.
Ulterior, descrierile au devenit mai detaliate, dar si fantezia unora dintre cercetatori a prins aripi. De pilda, in prezent, si-au pierdut credibilitatea fotografiile luate de aproape, care aratau monezi din timpul domniei imparatului roman Tiberius, asezate pe ochii barbatului mort. La fel, e pusa sub semnul intrebarii si autenticitatea inscriptiilor, fiindca pretinsele caractere aramaice si latine, ce alcatuiau propozitii intregi, n-au fost descoperite pe giulgiul insusi, ci pe fotografii ce puteau sa fie falsificate. Oricum, ceea ce imaginile fotografice par sa le fi dezvaluit specialistilor, observatorul neexperimentat va cauta fara succes pe suprafata panzei, fie ca e vorba de litere, de flori si de orice altceva. Cele mai demne de incredere sunt analizele de polen, repetate recent, care indica prezenta panzei in apropiere de Ierusalim. Cand, nu se stie.

Proba cu carbon

Indiferent ce ar reiesi din studiile mai noi, deasupra lor planeaza, oricum, rezultatul comunicat de trei laboratoare independente, in anul 1988.
La cinci ani dupa ce Umberto II trecuse in lumea dreptilor si giulgiul intrase in posesia Bisericii, Papa Ioan Paul al II-lea a ingaduit efectuarea unei investigatii considerate de numerosi specialisti ca fiind decisiva: datarea panzei tesute cu model in forma de V, prin metoda cu carbon radioactiv, unica ce poate determina cu oarecare precizie anul de provenienta. In cazul giulgiului, acesta ar fi momentul cand inul a fost recoltat undeva in lume, pentru a fi intrebuintat mai tarziu la confectionarea panzei.
Conferinta de presa a expertilor, asteptata cu nerabdare, s-a desfasurat la Londra, in ziua de 13 octombrie 1988, la British Museum. De la bun inceput, asistenta a putut vedea rezultatul analizei, scris mare, cu creta, pe o tabla: "1260-1390!". Data nasterii panzei, deci mult dupa crucificarea lui Hristos. Semnul exclamarii era si el acolo. Iar cardinalul Anastasio Alberto Ballestrero de la Torino a lasat sa se inteleaga limpede ca astfel se punea punct final intregii dezbateri. Analiza izotopilor se potrivea prea exact cu cea dintai mentionare a giulgiului, din 1389, si cu presupusa lui prima expunere, petrecuta cu aproximativ 30 de ani mai inainte.
Era, prin urmare, un fals, realizat in secolul 14. Se intelege de la sine ca toti optimistii, toti cei ce sustinusera pana atunci autenticitatea giulgiului au avut de suportat un tir de glume sarcastice, fiind intrebati, printre altele, daca nu cumva sunt convinsi ca pamantul are forma unei tipsii. Dar lucrurile n-au ramas asa. Intre timp, certitudinile de odinioara au facut loc unor noi indoieli, iar unele dintre ele persista. Unul din dubiile cele mai presante se refera la insusi testul C-14. Proba a fost prelevata in 1988, de la marginea de sus, din stanga, unde panza fusese atinsa in mod repetat de nenumarate degete nespalate, care o contaminasera cu murdarie, transpiratie si cine mai stie ce. In orice caz, cu materie organica ce continea carbon. Asemenea circumstante modifica obligatoriu rezultatul unei analize C-14. Doar o noua datare, pe baza unor mostre luate din diverse locuri de pe suprafata panzei, ar putea sa elimine aceste suspiciuni.Apoi, exista si gaurile dispuse in forma de L. Foarte usor de observat, la stanga si la dreapta mortului privit din spate, exista cate patru gauri aproximativ circulare: trei insiruite pe linia de pliere a panzei si o a patra deplasata spre exterior. Nu sunt sparturi provenite dintr-o arsura, a stabilit restauratoarea elvetiana Mechthild Flury-Lemberg, chemata sa execute operatii de conservare a giulgiului in 2002, ci mai degraba pare sa fie vorba de actiunea coroziva a unui lichid. In mod evident, ele sunt mai vechi decat gaurile mari, provocate de incendiul izbucnit in capela casei de Savoia de la Chambery, in 1532, si carpite de calugarite, la putin timp dupa aceea. Vechimea gaurilor in L ar putea fi chiar cu mult mai mare.

Codexul de la Budapesta

La Biblioteca Nationala din Budapesta se pastreaza un desen in doua parti, apartinand asa-numitului "Codex Pray". Ilustratia amintita reprezinta mai intai asezarea in mormant a lui Iisus, invelit intr-un giulgiu, iar dedesubt, scena din dimineata de Pasti. Acum mormantul e gol, iar un inger le arata femeilor inca indoliate giulgiul parasit. Pe el se vad clar modelul stilizat in forma de V al tesaturii si cele patru gauri in forma de L, amplasate identic ca pe panza de la Torino.
Daca ilustratorul Codexului Pray a cunoscut realmente aceasta panza, ea trebuie sa fie cu cel putin un secol si jumatate mai veche decat s-a presupus in urma analizei C-14, ba chiar e posibil ca el sa reproduca un original si mai vechi.
Si mai exista un argument adus recent in discutie: cand un cavaler pe nume Robert de Clari relateaza despre trecerea sa prin Constantinopol, el povesteste ca avusese posibilitatea sa venereze un giulgiu cu imaginea lui Hristos. In 1204, dupa ce capitala Rasaritului crestin a fost jefuita de fratii de credinta din Apus, relicva ar fi disparut. Sa fi fost giulgiul din Torino, pe care cruciada a patra, rusinoasa expeditie intreprinsa de cruciati in Europa, il va fi adus de la Constantinopol la Lirey, in Franta?
Dar sa mai facem un pas inapoi, in vremea cand a fost rastignit Iisus. Traditia spune ca la Edessa, in apropiere de Eufrat si de granita turco-siriana de astazi, a fost venerata pana in veacul al zecelea o imagine a lui Hristos nefacuta de mana omului. Unele surse vorbesc despre chipul Mantuitorului, imprimat pe un fel de stergar (in greceste "mandylion"), altele despre o reprezentare a trupului intreg, in marime naturala, numita si "tetradiplon", adica "panza dubla, impaturita in patru". Mai tarziu, relicva ar fi fost luata de trupele imparatului, in urma unui asediu, si transportata la Constantinopol... Cu atatea semne de intrebare, singura sansa este ca cercetarea sa fie luata de la inceput. Va fi nevoie de cativa ani, pentru a cerceta inca o data giulgiul din Torino, prin toate metodele disponibile in prezent, analizandu-l pana la ultima fibra, fara a-l deteriora catusi de putin.

Asadar, la capatul unui drum lung, ce strabate istoria tulbure a doua milenii de crestinism, unica intrebare importanta pentru majoritatea credinciosilor ramane deschisa in continuare: este giulgiul de la Torino panza care l-a invelit pe Hristos?