RSS Feed Follow me!

Posedarea Demonica

joi, mai 06, 2010 Publicat de Sorin , 0 Comments

Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.

Din vremuri stravechi

In numeroase culturi si religii sunt mentionate manifestari demonice asupra fiintelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinte cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau ca toate bolile trupului si ale mintii sunt cauzate de niste „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele mortilor care salasuiau in Infern, reprezentand, dupa credinta sumeriana, doar o jumatate a unei persoane decedate, cealalta fiind „adda” (corpul). „Adda” era deseori ingropat sub podeaua casei familiei, timp in care spiritul se despartea de corp si cobora in lumea de dincolo.

Puterea unui astfel de gid-dim statea in realizarile din timpul vietii si in numarul de fii pe care raposatul ii avea. Spiritele se puteau intoarce in lumea celor vii pentru a-i bantui si pedepsi pe nesabuitii care lasau persoanele decedate neingropate sau daca nu li se cinstea memoria.

Romanii credeau ca nu doar fiintele umane puteau fi posedate, ci si animalele, plantele, chiar si obiectele neinsufletite. In secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o calugarita posedata de un demon care intrase in corpul sau prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mancase.

Conceptul de „influenta demonica” in crestinism se aseamana cu cel evreiesc. In Noul Testament sunt descrise episoade in care Iisus intalneste persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entitatilor malefice din corpurile posedatilor.

Diagnosticul religios

Mai tarziu, in Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie si oricine avea manifestari ciudate era suspectat de a fi influentat de spirite malefice. Diavolul sau servitorii sai erau denumiti „energumenus”, in timp ce posedatilor li se spunea „energumen”. Se intocmise chiar si o lista a simptomelor prin care se putea recunoaste o persoana posedata de spirite malefice, printre care:

  • abilitatea de a blasfema in alte limbi decat acelea cunoscute de persoana in cauza;
  • abilitatea de a citi gandurile altora si de a dezvalui intamplari ce urmau sa aiba loc;
  • forta fizica supraomeneasca;
  • abilitatea de a voma orice obiect / mancare inghitit de posedat;
  • teama / repulsia fata de obiectele sfinte;
  • inabilitatea persoanei de a pronunta numele lui Cristos.

In practica, era de ajuns ca o persoana sa manifeste doar unul dintre aceste simptome pentru a fi etichetat dreptposedat. Era cunoscut faptul ca persoanele banuite de aceasta „maladie” aveau un aspect respingator, priviri incruntate, buze vinete, corpul le tremura in permanenta, iar atunci cand vorbeau limba le iesea din gura neobisnuit de mult si vorbele contineau insulte si blasfemii la adresa divinitatii. De asemenea, erau capabili sa imite sunetele emise de animale si sa aiba o tonalitate a vocii neobisnuita timbrului lor vocal. Posedarea se manifesta in doua etape distincte: una de calm si una de criza. Stadiul crizei se manifesta prin contorsiuni, izbucniri de furie, cuvinte vulgare si blasfemii. In timpul perioadei de calm, totul este, in mare, uitat, iar comportamentul revine la normal, chiar pana la piosenie.



In aceasta perioada, crestinii au cunoscut o apropiere fara precedent de religie, fiind tematori fata de Diavol. Credinta populara era ca intre Dumnezeu si Satana se poarta un razboi continuu pentru sufletele muritorilor. Credinciosii erau convinsi ca posedarea se putea infaptui pe doua cai. Fie spiritele intrau direct in corpul victimei, fie entitatea era trimisa de o alta persoana cu ajutorul fortelor intunericului.

Oamenii credeau ca Dumnezeu permitea Satanei sa-i testeze cu ispite si greutati, bazandu-se pe pilda lui Iov. De fiecare data cand se intampla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii cautau o vrajitoare pe care sa dea vina. Urmarea era ca aceasta, vinovata sau nu, era arsa pe rug. Multe vaduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietatile lor si arse, fiind declarate vrajitoare.

Contraofensiva: Exorcizarea

Exorcismul este un ritual religios care are ca scop final expulzarea unei entitati malefice dintr-o fiinta vie. Aceasta practica este probabil universala: in momentul in care oamenii au imbratisat credinta si s-au inchinat unui dumnezeu, au recunoscut prin acest act si existenta raului, reprezentat de diavoli si demoni. Prin urmare,practica exorcismului a aparut in sanul societatilor primitive, ca o metoda de indepartare a posesiei diavolice. Sub aceasta forma este regasita si in samanismul caucazian, ritualurile africane si in practiciile vodoo. Exorcismul va fi institutionalizat in crestinismul catolic, in mod special in Evul mediu, fiind practicat pana in mai putin credulele timpuri moderne, atat la nivel simbolic, cat si la un nivel practic.



Intr-o forma mult mai simpla, exorcizarea este practicata in cadrul ritualului botezului, insa functia sa este mai degraba simbolica. In ceea ce priveste exorcizarea canonica, aceasta nu poate fi efectuata decat de catre un preot exorcist si numai cu permisiunea unui episcop. Lasand la o parte semnificatia sa teologica sau culturala, ca si alte fenomene parapsihologice care ii pot fi asociate, criza posedarii poate fi usor confundata cu una de isterie, spasmofilie sau cu starea de transa. Pentru teologii catolici, diagnosticul diferentiat intre boala mentala si posedarea diabolica a fost pus pentru o lunga perioada de timp pe seama fenomenelor paranormale.

Un caz concret

Cazul tinerei Annelise Michel (21.sep.1952 – 01.jul. 1976) a produs multa valva la vremea respectiva si a inspirat ulterior realizarea filmelor „Exorcizarea lui Emily Rose” (2005) si „Requiem” (2006). Annelise a trait in Germania la jumatatea secolului trecut, fiind nascuta intr-o familie extrem de religioasa. La varsta de 16 ani a fost diagnosticata cu epilepsie la clinica de psihiatrie din Wurzburg, suferind de tulburari mentale severedatorate unui ritual de exorcizare.

Dupa o perioada petrecuta in spitalul de psihiatrie, starea Annelisei nu s-a imbunatatit, ci dimpotriva, au aparut si starile de depresie. Concentrandu-si viata in jurul spiritului bisericesc, a inceput sa creada ca starea ei era datorata posedarii demonice. Tratamentul medical indelungat pe care-l urmase nu daduse nici un rezultat, starea inrautatindu-se cu fiecare zi, ba mai mult, devenise intoleranta la obiectele sfinte. Vazand ca medicina conventionala nu daduse deloc rezultate, Annelise a devenit tot mai ferma in convingerile sale ca maladia de care suferea era de natura spirituala, dar totusi a inceput tratamentul cu medicamente psihotropice. In acest timp, parintii au apelat la mai multi preoti locali in vederea efectuarii unui ritual de exorcizare. Dupa multe refuzuri, ritualul a fost acceptat de catre episcopul Josef Stangl in septembrie 1975.



Episcopul i-a desemnat pe preotii Arnold Renz si Ernst Alt sa infaptuiasca exorcizarea. Procedeul a durat 11 luni si s-a tinut in secret in camera Annelisei, iar de-a lungul sau tratamentul medicamentos a fost intrerupt. Vocile din interiorul posedatei sustineau ca demonii care o chinuiau erau Iuda Iscariotul, Cain, Nero, Adolf Hitler, Valentin Fleischmann (un calugar din sec XVI cazut in dizgratie) si Lucifer insusi. Pe 1 iulie 1976, Annelise Michel a murit in somn, lucru pe care, de altfel, ea il prezisese cu exactitate. Potrivit autopsiei, decesul a fost cauzat de malnutritia si deshidratarea din timpul celor 11 luni de exorcizare, iar vinovatii (preotii si parintii Annelisei) au fost judecati si condamnati. Astazi, mormantul Annelisei Michel din Klingenberg am Main reprezinta un loc de pelerinaj pentru multi catolici, convinsi ca aceasta a suferit extrem de mult pentru a ajuta sufletele din Purgatoriu.


Demonii contemporani

Credinta in posibilitatea posedarii demonice a inceput sa paleasca in momentul in care si-a facut aparitiamedicina moderna. Ceea ce inainte se credea a fi controlul individului de catre un spirit, de obicei malefic, este acum interpretat ca fiind una din numeroasele forme ale tulburarilor mentale, lesne de explicat prin prisma activitatii sistemului nervos. Dar, cu toate ca orice tip de comportament este coordonat de creier,neurologia si neurochimia nu au descoperit toate raspunsurile la asa-zisele cazuri de posedare.

O persoana posedata era descrisa ca suferind de diferite boli sau malformatii, izbucniri violente (fizice si verbale), vulgaritate, cu porniri de auto-mutilare si spasme, abilitatea de a vorbi limbi necunoscute ei in mod normal si repulsia fata de obiectele si simbolurile religioase.

In ciuda acestei descrieri, dezvoltarea medicinei si a psihologiei a dus catre alte diagnostice decat cel al posedarii, explicatia aflandu-se in functionarea anormala a creierului si a sistemului nervos. Exista multe tulburari care se confunda cu prezenta unei entitati malefice printre care schizofrenia (si alte forme de psihoza) , tulburarea disociativa de identitate si sindromul Tourette.

Schizofrenia este caracterizata prin prezenta iluziilor si halucinatiilor, vorbire dezorganizata, comportament catatonic, raspunsuri afective si emotionale aplatizate. Episoadele psihotice pot simula foarte fidel starea de posedare demonica prin intermediul iluziilor si halucinatiilor, sentimente de vina si de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau ca unul din ei ii vorbeste si ii da instructiuni pentru o misiune speciala).



Reprezentativa pentru acest caz este si asa numita „folie a deux”, un sindrom destul de rar, prin care psihozaeste transmisa de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele apropiate, care sunt convinse pana la urma de existenta unei entitati malefice si care iau parte la asa-zisa misiune. Dupa caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumita „folie a trois”, „folie a quatre”, „folie a la famille”, „folie a plusieurs”.

Indivizii care sufera de schizofrenie exprimata prin comportament catatonic, au tendinta de a-si pozitiona corpurile in pozitii si posturi bizare pentru perioade de timp indelungate, avand expresii faciale si manierisme exagerate, precum si imitarea starii de transa.

O alta tulburare care a fost gresit diagnosticata ca posedare demonica este tulburarea disociativa de identitate, cunoscuta sub numele de personalitate multipla. Principiul acestei tulburari este prezenta a doua sau a mai multor identitati, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele si mediul inconjurator si imposibilitatea de a-si aminti lucruri esentiale despre sinele propriu, in mod normal imposibil de uitat. Un demon aflat intr-o persoana isi are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi si chiar voce. Persoanei posedate ii e imposibil sa-si aminteasca perioada de timp in care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele si rezultatele actiunilor sale. Acest tip de comportament se regaseste in totalitate in principiul tulburarii disociative de identitate.

Sindromul Tourette a fost de-a lungul timpului cel mai adesea interpretat ca un semn al posedarii, din cauza manifestarilor sale: ticurile motorii si vocale (tuse, racnete, maraieli,fornait, repetarea obsesiva a cuvintelor sau a frazelor, incretirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia si strigatele vulgare se credeau a fi o parte din manifestarile malefice si chiar un indiciu pentru acestea. Sindromul poarta numele neurologului francez care l-a descris pentru prima data in 1855, Gilles de la Tourette. Tulburarea obsesiv-compulsiva si hiperactivitatea cu deficit de atentie sunt foarte frecvente la pacientii cu sindromul Tourette si pot provoca tulburari mai grave decat boala in sine.

Telepatia

joi, mai 06, 2010 Publicat de Sorin , 0 Comments

Charles Richet ii spunea criptestezie. Leonid Vasiliev o denumea sugestie ideatoare la distanta, iar altii o numeau telestezie, biocomunicatie, transmisiune perceputa la distanta, radiocomunicatie biologica sau transfer de informatie biologica. Denumirea de “telepatie” a fost propusa in 1882 de Frederic W.H. Myers, cercetator britanic in domeniul parapshihologiei, dezvoltator al ideii de niveluri multiple ale constiintei. Termenul provine din limba greaca, unde “tele” inseamna “departe”, iar “pathos” este “simtire” si exprima fenomenul de transmitere a gandului intre doua sau mai multe persoane pe alte cai de comunicare decat cele accesibile simturilor. Aceasta reprezinta cel mai raspandit si, poate, cel mai vechi fenomen parapshihologic. Totusi, dificultatea sa incepe odata cu definitia.

Daca interpretam telepatia ca pe o transmitere de ganduri, atunci o legam de idee sau de minte – adica de nivelul constientului. Iata prima eroare, caci fenomenul telepatic se petrece la nivelul inconstientului. In fine, daca o limitam numai la persoane, adica la oameni, atunci eliminam total arbitrar marele capitol al telepatiei animale, ori cel dintre om si animal. Intr-adevar, astazi, dupa studiile parapshihologilor britanici Carrington si Sanderson, se pare ca multe specii practica in mod curent telepatia. Astfel isi transmit unii paianjeni structura modelului panzei si tot asa comunica la distanta furnicile si albinele. Toate speciile, inclusiv omul, manifesta telepatia intre mama si pui, pe baza careia se fac in ultimii ani valoroase experimente militare. Alte experimente militare se refera la telepatia dintre om si delfin. Asadar, iata-ne in situatia paradoxala de a avea un fenomen puternic atestat, unanim recunoscut si totusi prost definit.

Magnetizatorii

Ca sa nu mai luam in calcul faptul ca unii il asimileaza psihologiei, scotandu-l din parapsihologie. Confuzia e mare dar, din fericire, actualmente s-au clarificat destule aspecte. Este important de inteles ca telepatia este cel mai vechi sistem de comunicare la nivelul viului. Ea reprezinta un sistem universal, deci nu tine cont de bariera dintre specii. Pretutindeni unde exista lume vie, exista si telepatie. Primii care s-au ocupat intens de fenomen au fost discipolii lui Mesmer, medic german, fondatorul teoriei pseudostiintifice a magnetismului animal, numit ulterior mesmerism. Acestia se numeau magnetizatori si lucrau cu subiecti aflati in stare de somn artificial, in general in stare de transa hipnotica. Magnetizatorii emiteau comenzi mentale la distanta, pe care subiectul le asculta.

De asemenea, erau capabili sa induca hipnoza la distanta. O alta categorie de experiente a fost denumita simpatism organic si cuprinde transmiterea senzatiilor. Magnetizatorul transmitea senzatii gustative, olfactive ori tactile. El putea transmite stari sufletesti sau organice (oboseala, sanatatea, durerile, emotiile), ceea ce a readus in discutie stravechea activitate a vrajitorilor. Magnetizatorii realizau simpatismul organic sub hipnoza, iar in privinta aceasta trebuie sa deosebim doua fenomene: transmiterea unei senzatii ori a unei stari este un act telepatic; in schimb, faptul ca respectiva senzatie ori stare actioneaza efectiv asupra subiectului nu mai tine de telepatie, ci de hipnoza. Iata un exemplu clar: hipnotizatorul transmite senzatia de arsura, iar pe pielea subiectului apare arsura reala. Este evident ca subiectul a receptat telepatic senzatia arsurii, dar telepatia se opreste aici. Materializarea arsurii e un alt fenomen, de natura tipic hipnotica.

Experimentele magnetizatorilor au cazut o vreme in uitare. Abia in 1876, fizicianul englez William Barrett le reia, incercand insa sa evite folosirea hipnozei. Din 1883 incepe o ampla actiune de studiere a telepatiei, prin intermediul Societatii Britanice de Cercetari Psihice si prin intermediul testelor publice initiate de Gurney si Myers. Confuzia era mare: telepatia era initial amestecata cu halucinatia, apoi, ani in sir, cu teleplastia si clarviziunea. Astfel, in 1885, Myers si Frank Podmore, autor englez de tratate pe teme psihice, o analizeaza in legatura cu “fantomele viilor”, iar in 1899 astronomul francez Cammile Flammarion le calca pe urme.

In cautarea puritatii

Telepatia are mai multe forme si e dificil de izolat in stare pura. Cand e vorba de oameni, ea se petrece la nivelul inconstientului si nu tine cont de distante. Presupune doi actanti. Primul, cel care transmite, se numeste agent. Al doilea, cel care receptioneaza, se numeste receptor. Receptorul trebuie sa fie neaparat dotat parapsihologic, el este subiectul real al telepatiei. Dar actiunea sa e pasiva, el primeste pur si simplu un mesaj. Daca receptorul face efortul de a citit gandurile cuiva, nu mai avem de a face cu telepatia, ci cu clarviziunea. In practica, foarte des, nu se poate diferentia telepatia de clarviziune, de aceea fenomenele poarta denumirea comuna de perceptie extrasenzoriala. Incercarile de clasificare a telepatiei marturisesc aceeasi dificultate. Mai intai, se deosebeste o telepatie reala de alta aparenta.

Telepatia aparenta a fost bine studiata de psihologul polonez Julian Leopold Ochorowicz in lucrarea sa “Despre sugestia mentala”. El o imparte in patru categorii:

  1. falsa telepatie datorata imprejurarilor ( subiectul observa unele indicii si deduce in mod normal mesajul);

  2. falsa telepatie datorata asociatiei de idei (doua persoane traiesc impreuna si isi cunosc obisnuintele de rationament; cand una evoca o idee, ambele asociaza in mod automat alte idei identice);

  3. falsa telepatie datorata relatiei hipnotice (intre hipnotizator si subiectul cu care lucreaza indelung se stabileste un soi de limbaj secret, insesizabil profanilor);

  4. Cumberlandismul (descrie falsa telepatie datorata miscarilor inconstiente; receptorul trebuie sa ghiceasca locatia unui obiect ascuns iar agentul, instinctiv, cunoscand-o, o tradeaza prin miscari involuntare). Dar intreaga problematica a falsei telepatii este astazi depasita Ea are loc numai intre persoane aflate una aproape de alta; or, marile experimente telepatice se petrec la distante cateodata uriase. Cand sunt implicate distante mari, niciuna din categoriile lui Ochorowicz nu mai functioneaza.

Telepatia reala poate fi spontana sau experimentala. Ea mai poate fi voluntara sau involuntara, dupa caracterul voluntar sau nevoluntar al actiunii agentului. In fine, se mai vorbeste despre o telepatie pura si alta generala, adica despre fenomene ce se datoreaza exclusiv telepatiei sau pot fi interpretate si altminteri. In privinta telepatiei pure, efortul cel mai mare a fost depus de parapshihologii britanici Samuel Soal si F. Bateman. Cei doi au lucrat cu un mediu codificat drept doamna Stewart. Ei considerau ca in telepatia pura receptorul trebuie sa ghiceasca un gand, nu un obiect material. Dificultatea consta in a sti daca subiectul afla gandul, sau, prin agentul transmitator, intra in contact extrasenzorial cu obiectul ce inspirase respectivul gand. Asadar, ei au inventat diverse precautii experimentale. Au folosit cinci carti de joc care contineau cate o litera fiecare. Operatorul le amesteca, le etala cu fata in sus si primea, pe un ecran, o cifra intre 1 si 5 dintr-o serie scrisa dupa regula hazardului (conform unor tablele elaborate de matematicieni).

Literele corespundeau unor nume de animale, iar animalele la randul lor, corespundeau cu 5 prieteni ai celor 2 experimentatori, pe care doamna Stewart nu-i cunoastea. In acest mod, experimentatorii trebuiau sa se gandeasca pentru a indica obiectul, iar subiectul urma sa receptioneze gandul. S-a realizat un procent ridicat de reusite, echivalat cu o probabilitate a hazardului de 1 la 100.000 de milioane. Totusi, telepatia pura n-a putut fi demonstrata. Mai intai, nimeni nu stie de ce ghicirea unui gand ar fi mai telepatica decat ghicirea unui obiect la care agentul se gandeste. Psihologic vorbind, ambele cazuri sunt identice. Apoi, nu se stie daca doamna Stewart primea in mod pasiv mesajul sau il afla in mod activ, citind gandurile experimentatorilor. Adica nu se stie cat a fost telepatie pura si cat clarviziune, deoarece agentul poate intra in armonie cu receptorul, iar semnalele pot fi extrase si nu transmise.

SPR

Primele investigatii sistematice si pertinente in materie de telepatie incep in anul 1883, dupa constituirea Societatii Britanice pentru Cercetari Psihice, numita prescurtat SPR. SPR organizeaza diferite tipuri de teste pentru a afla legile acestui fenomen paranormal. Persista intrebarea: ce anume se transmite optim prin telepatie? SPR experimenteaza cu diferite obiecte: carti de joc, desene, numere. Iata cadrul standard al testului: subiectul, cu ochii legati si urechile astupate, statea in fata unei mese. Agentul se afla in spatele lui si privea obiectul. Linistea era obligatorie si se instituiau toate precautiile pentru a nu exista comunicare normala. Uneori agentul statea intr-o camera alaturata, la 10 metri de receptor, avand interpusi doi pereti intermediari.

De fiecare data transmiterea gandului s-a petrecut in mod incontestabil. Aceasta a fost prima constatare. Apoi, tot in 1883, Myers si Gurney initiaza teste de transmitere a numelor proprii. Au fost experiente foarte instructive, chiar si prin erori. Astfel, s-a obtinut “Freemore” in loc de “Frogmore” sau “Jobson” in loc de “Johnson” si s-au demonstrat cel putin doua lucruri:

a) prin telepatie se pot transmite sunete, la fel ca in limbajul articulat;

b) apare frecvent o doza de imperfectiune si incertitudine in mesajul telepatic;

c) exista asa zise ”zile bune” si “zile rele” in realizarea fenomenului telepatic;

d) reusitele scad pe masura ce se instaleaza plictiseala si rutina;

e) daca agentul manifesta indoieli, el inhiba experienta;

f) asistentii par sa influenteze experimentul (neincrederea il altereaza, increderea nelimitata il ajuta). Mai mult decat atat, receptorul unui experiment telepatic trebuie sa se afle fie in transa, fie in stare alfa.

In urma unor experimente telepatice si mai riguroase, derulate de inginerul chimist si parapshilog francez Rene Warcollier, in anii 1920, se ajunge la noi si importante concluzii referitoare la telepatie. Astfel, s-a constatat ca mai multi agenti, actionand conjugat, nu par sa aiba o influenta cumulativa; senzatiile se transmit cel mai bine si nu este neaparat necesar sa existe o relatie de simpatie intre agent si receptor, iar incercarile la mare distanta, de pilda Franta-America de Nord, au fost mai reusite decat cele locale. Telepatia se realizeaza la nivelul inconstientului si devine vizibila in cazul indivizilor aflati in raport de electivitate; odata stabilit, raportul de electivitate dintre fiinte nu mai dispare nicicand. Astazi au aparut noi ipoteze, de exemplu ipoteza inconstientului colectiv. Inconstientul colectiv, comun speciei, nu faciliteaza (oare) telepatia intre toti membrii acelei specii? Oare nu exista un inconstient colectiv al intregii lumi vii, care poate asigura transmisia telepatica la nivelul oricarei fiinte? Spiritual vorbind, oricine se afla in raport cu oricine, dar exista raporturi privilegiate, cele numite de electivitate. Acestea permit actualizarea mesajului telepatic in constiinta.

Undele alfa

Am subliniat putin mai devreme ca, in telepatie, receptorul trebuie sa se afle intr-o stare denumita alfa. Denumirea provine de la undele cerebrale alfa, care caracterizeaza encefalograma subiectului pregatit pentru receptionarea mesajului telepatic. Ritmul alfa are frecventa cuprinsa intre 8 si 12 cicli/secunda si caracterizeaza relaxarea, reveria, introspectia, granita dintre somn si trezire. Pentru a intra in ritm alfa, individul trebuie sa elimine orice stimul exterior si sa realizeze repausul psihic. Experimental, starea alfa se realizeaza sub hipnoza, in transa, in timpul premergator visului sau, pur si simplu, intr-o camera linistita si intunecoasa, avand ochii inchisi si urechile astupate. Starea alfa pura caracterizeaza recepetia telepatica precum si clarviziunea.

In anul 1963, Leonid Vasiliev, unul dintre pionierii studiului parapsihologiei, desfasoara experimente de sugestie mentala la distanta, reusind sa comande miscari pe care subiectii le executau fara a fi constienti ca asculta ordine. Acest fapt deschide nebanuite perspective asupra telepatiei, recomandand-o drept tehnica valoroasa pentru manipularea indivizilor. Autoritatile devin brusc interesate si i se cere lui Leodin Vasiliev sa-si continue cercetarile in vederea construirii unor aparate de sugestie mentala. Astazi au aparut indicii ca asemenea aparate exista. Leonid Vasiliev a incercat sa demonstreze implicarea undelor in fenomenul telepatic, dar a dat gres, agentul si receptorul putand comunica chiar la distanate de peste 1.500 kilometri, in timp ce se aflau in custi Faraday, despre care se stie bine ca impiedica propagarea undelor electromagnetice.

Telepatia “fireasca”

S-a constatat ca, in afara experimentelor, fenomenul telepatic apare mai ales in contextele primare, odata cu pericolul sau moartea si vehiculeaza informatii primare, adica accesibile oricarei fiinte. Aceste informatii primare se refera la stari organice (somn, oboseala, suferinta, spaima), la forme si dimensiuni ale obiectelor, ori la senzatii si miscari. In anul 1975, bulgarul Athanas Smilov face o serie de experiente revelatoare privind telepatia planta-animal. In prezenta unor plante, el ucide broaste prin metode torturante. Cu cat tortura era mai acuta, cu atat raspunsul telepatic al plantei devenea mai vehement. Raspunsul maxim a fost obtinut atunci cand broastele erau fierte de vii. Asadar, telepatia devine eficienta in primul rand in cazul pericolului si suferintei ce ameninta viata. Durerea victimelor se transmite aproape intotdeauna; depinde insa cine o receptioneaza si ce se intampla cu acea receptie.

Telepatia are unele probleme de acuratete, insa ea prezinta si cateva avantaje formidabile. In primul rand, nu depinde de distanta, in al doilea rand nu poate fi impiedicata de niciun obstacol. In al treilea rand, nu necesita instalatii sofisticate sau costisitoare, iar in al patrulea rand comunicarea este aproape instantanee. Daca telepatia s-ar generaliza la nivelul tuturor oamenilor, iar mesajul ei ar atinge performantele limbajului articulat, intregul sistem mass-media ar suferi o revolutie greu de imaginat. Oamenii s-ar intelege imediat, indiferent de limba: aceasta e situatia dinaintea construirii turnului Babel. Poate ca aceasta legenda conserva tocmai amintirea vreunei perioade arhaice, dominata de comunicarea telepatica. Acum 30-40.000 de ani manifestarile umane erau tulburator de identice pe toata suprafata Pamantului; inclusiv arta era aceeasi.

Nu este chiar de neinchipuit ca uniformitatea uneltelor, sculpturilor sau picturilor paleolitice s-ar datora si legaturilor telepatice. In ziua de azi ramane clar faptul ca functioneaza diferite niveluri ale telepatiei: nivelul primar, care anunta pericolul ori moartea, eficient pe intregul regn viu si foarte activ in manifestare; nivelul animal, care presupune informatii ori comenzi simple si care nu tin cont de bariera intre speciile animale; nivelul specific, limitat la indivizii aceleiasi specii, in cadrul caruia se pot transmite mesaje mai complexe, mergand pana la detalii ale obiectivelor; nivelul individual, care e strict limitat la doi sau cativa indivizi aflati in raport personal de electivitate si in cadrul caruia se transmit cele mai complexe tipuri de mesaje.

Deocamdata, performantele raman relativ limitate: chiar si in granitele nivelului individual mesajul nu atinge parametrii limbajului articulat. Desigur, este legitima intrebarea daca acesti parametri nu pot fi cumva imbunatatiti.

Despre Poltergeist

joi, mai 06, 2010 Publicat de Sorin , 0 Comments

Exista de cand lumea. Se intampla chiar langa noi, desi ne este greu sa acceptam ca asa ceva poate fi real. Nu stie nimeni cum l-au inteles si explicat primii oameni, dar poate ca acel cadavru vechi de 7000 de ani, descoperit in Bulgaria, peste care fusese asezata o piatra imensa, ar putea face lumina asupra vechilor credinte in spiritele malefice. Este terifiant, controversat, negru si de neinteles. Intr-un cuvant… Poltergeist.

Ceea ce este impresionant la un fenomen paranormal extrem, asa cum este poltergeistul, este faptul ca s-a manifestat in toate culturile lumii, inca de la inceputuri sub, strict, aceleasi caracteristici. Oameni care nu aveau cum sa se cunoasca, descriu experiente inspaimantatoare identice, si asta nu de ieri sau de azi, ci inca din cele mai vechi timpuri. Poate cea mai veche mentiune scrisa a unui fenomen de tip poltergesit vine din secolul I d.Hr., atunci cand istoricul roman de origine evreiasca, Flavius Titus, mentioneaza cazuri de „posedare” si „bantuire”, in termeni identici cu cei care descriu astazi activitatile poltergeist. Jacob Grimm, unul dintre celebrii frati Grimm, descrie in a sa Deutsche Mythologie, un amplu tratat de mituri si legende germanice, o serie de cazuri tipice de poltergeist. Cel mai cunoscut este cel care a avut loc la Bingen-am-Rhein, in anul 305, atunci cand in casa unui localnic oamenii au inceput sa fie ridicati in aer, aruncati din pat si loviti violent de o forta nevazuta. Marturiile vremii sustin ca pietrele se ridicau singure si erau aruncate spre trecatori de o mana invizibila, in timp ce acelora care indrazneau sa se apropie, aceeasi forta le sfasia hainele. In tot acest timp, in locuinta afectat de fenomenele misterioase se auzeau zgomote puternice si glasuri galagioase ale unor oameni ce nu puteau fi vazuti.

In calatoria pe care a efectuat-o in jurul Tarii Galilor, in 1191, preotul cronicar Giraldus Cambrensis nota in ampla sa lucrare, Itinerarium Cambriae, o intamplare pe care nu avea sa o uite niciodata. Acesta afirma ca intr-o casa din Pembrokeshire isi gasisera loc „spirite necurate”, si ca acestea aruncau murdarii si obiecte dure care persoanele aflate in apropiere. Mai mult, „spiritele” se adresau martorilor uluiti si, nu o data, au dezvaluit multimii secrete din vietile intime ale unora dintre cei prezenti.



Nu mai putin faimos este cazul „Tobosarului din Tedworth” din Anglia anului 1661 . Intamplarea a fost mentionata de filozoful Joseph Glanvill in lucrarea Saducismus Triumphatus, si face referire la intamplarile terifiante care au avut loc dupa arestarea unui tobosar vagabond. Acuzat ca obtinea bani prin mijloace necuvenite, tobosarul a fost inchis, iar toba sa a fost confiscata. Nu era decat inceputul cosmarului pentru locuitorii micutei asezari medievale. Imediat dupa arestare, pe timpul noptii, oamenii au inceput sa aude sunetele puternice ale tobei cu toate ca nimeni nu il putea vedea pe cel care provoca teribila harmalaie, iar manifestarile misterioase au durat saptamani in sir.

Iar daca la aceste intamplari o adaugam si pe cea din 1817, denumita „bantuirea vrajitoarei lui Bell”, un caz de altfel celebru in Statele Unite, nu putem decat sa intregim un tablou sumbru al fenomenelor poltergeist din istorie. Numerosi martori oculari au declarat ca la ferma lui John William Bell Sr., din Tennessee, au avut loc o serie de evenimente inexplicabile in anul de gratie 1817. Totul a inceput in momentul in care Bell Sr. a intalnit un animal nemaivazut, de o statura uriasa. Acesta avea trup de caine si cap de iepure, si a reusit sa fuga inainte de a fi prins in catarea armei de catre fermier. Imediat dupa aceasta intalnire, voci ale unor creaturi nevazute au inceput sa se faca auzite noapte de noapte. „Spiritele” radeau lugubru si atacau oamenii care venea in vizita la ferma. Intr-un final, ele au incetat in momentul mortii misterioase a lui John William Bell Sr. Langa trupul inert al acestuia a fost descoperit un flacon ce continea un lichid necunoscut. Testat pe pisica familiei, lichidul s-a dovedit a fi o otrava extrem de puternica si de rapida. Nimeni nu stie cine i-a dat flaconul fermierului si nici cum a fost acesta convins sa ii bea continutul.



Poltergeist in secolul XX
1972. Thorton Hearth, Anglia. In casa unei familii de mici industriasi englezi urma sa se petreaca unul dintre cele mai inspaimantatoare cazuri de poltergeist inregistrate vreodata.

Totul a inceput in luna august a acelui an, 1972. Trecuse de miezul noptii atunci cand membrii familiei in cauza au fost treziti de zgomotul asurzitor al radioului care pornise, pare-se, de unul singur si, in plus, isi si schimbase frecventa pe cea a unui post strain. Strania intamplare a fost urmata de caderea abajurului uneia dintre veiozele din casa. Doar coincidente ciudate, si-au spus proprietarii locuintei. Aceleasi intamplari au inceput insa sa se repete cu regularitate. Radioul pornea in timpul noptii in timp ce abajurul incepuse sa sara din ce in ce mai departe prin camera. Era doar inceputul unor fenomene care aveau sa se intinda pe aproape patru ani.

Intamplarile s-au agravat in Craciunul aceluiasi an. Familia ingrozita a descris cum pomul de iarna a inceput sa se zguduie violent, scuturat parca de o entitate nevazuta, iar un ornament a zburat prin incapere lovind pe unul dintre membrii familiei. Incepand din acea zi, zgomote de pasi si voci ciudate au inceput sa se auda in camerele in care nu ar fi trebuit sa se afle nimeni. Usile se deschideau cu zgomot, izbindu-se de pereti, iar becurile electrice din casa se aprindeau si se stingeau fara ca vreo persoana sa actioneze intrerupatoarele. Prietenii familiei au asistat neputinciosi la drama celor din casa si au propus acestora sa cheme mai multi preoti care sa le binecuvanteze locuinta. Dar acest lucru nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile. In prezenta a numerosi martori, printre care politisti, preoti si chiar ziaristi, fenomenele terifiante au continuat. Scaunul pe care se afla unul dintre politisti s-a ridicat impreuna cu acesta in aer, prabusindu-se apoi pe podea. Obiectele au inceput sa zboare prin casa si sa ii loveasca pe cei prezenti. Cele patru sedinte de exorcizare a casei nu au dat niciun rezultat.



In disperare de cauza, familia a apelat la un medium. Acesta le-a spus ca in locuinta se afla trei spirite: cel al unui fermier pe nume Chatterton, al sotiei acestuia si al unei batrane carunte, care poarta un sort alb de bucatarie. Se parea ca spiritele devenisera violente pentru ca locuinta, pe care o considerau a lor, fusese ocupata de straini. Spre surprinderea tuturor, atunci cand au fost verificate arhivele primariei locale, s-a aflat ca, intr-adevar, un anume Chatterton locuise in aceeasi casa undeva prin secolul al XVIII-lea. Familia a parasit locuinta dupa ce membrii sai au declarat ingroziti ca pe ecranul televizorului aparuse chipul lui Chatterton. Acesta nu spunea nimic, dar parea sa ii urmareasca cu o privire amenintatoare pe cei aflati in fata televizorului. Odata cu plecarea proprietarilor, orice fenomen poltergeist a incetat si nu a mai fost raportat niciun alt incident de catre cumparatorii casei.

Iar acesta nu este decat unul dintre miile de cazuri raportate anual in intreaga lume.

Poltergeist VS Stiinta
Termenul impamantenit de poltergeist vine din limba germana si s-ar traduce prin „spirit zgomotos” (poltern – a face zgomot, geist – fantoma, spirit). Ideea care a dus la aparitia unui asemenea cuvant a fost aceea a entitatilor nevazute care se manifesta violent, mutand obiectele si facand sa leviteze oameni si animale. A existat initial o confuzie intre aparitiile fantomelor, asa numitele bantuiri, si poltergeist. Specialistii in paranormal considera insa ca aceste doua manifestari sunt, in realitate, complet diferite.

Daca in cazul bantuirilor este vorba de spiritul unei persoane decedate intr-un anume loc, in cazul poltergeistului este posibil ca fantomele sa nu existe deloc. Cel mai probabil, sustin oamenii de stiinta, este vorba de o forma puternica, inconstienta si incontrolabila de psihokinezie. De altfel, numele stiintific pentru astfel de fenomene este Psihokinezie Spontana Recurenta (RSPK). In atari situatii, se pare ca o persoana influenteaza, fara sa vrea, aparitia cazurilor de poltergeist. In plus, chiar daca impart elemente comune (aparitiile, zgomotole, mirosurile si miscarea obiectelor), bantuirile si poltergeistul se diferentiaza prin modul de manifestare. O bantuire nu este niciodata violenta, desi spaima este probabil al fel de mare. In cazul poltergeistului, pericolul la adresa celor vii este extrem de mare si se poate solda, uneori, chiar cu moartea celor prezenti.

Atunci, ce anume genereaza aparitia unor fenomene de acest gen?



Lasand la o parte farsele si glumele nesarate ale unora, cazurile de poltergeist care se afla in afara oricarui dubiu au la baza prezenta unui agent uman. Cercetarile au demonstrat ca, in majoritate, astfel de agenti sunt reprezentati de adolescenti si copii. Cea mai plauzibila explicatie stiintifica, daca o putem numi astfel, este aceea ca schimbarile hormonale majore din perioada pubertatii, intensitatea maxima a trairilor, specifica varstei copilariei si adolescentei, pot activa anumite parti ale creierului vinovate de producerea psihokineziei. In astfel de situatii, au loc fenomene de tip poltergeist. Este deja celebru cazul in care birourile unei companii germane au fost afectate de aceleasi zgomote inexplicabile, de obiecte care zboara fara motiv si de geamurile care se spargeau fara a fi fost atinse. „Vinovata” de situatie s-a dovedit a fi o secretara care, fara sa realizeze, genera intregul spectacol grotesc. In momentul in care a fost eliberata din functie, fenomenele poltergeist au incetat.

Evident, exista si sceptici care sustin ca in intreaga lume exista zeci de milioane de adolescenti care au trecut prin traume sau care sufera din cauza modificarile hormonale. Si cu toate acestea, doar un procent extrem de mic din randul acestora ajunge sa genereze cazuri de poltergeist. Ce anume se poate spune despre situatiile in care a fost dovedit ca fenomene paranormale aveau loc fara ca in apropiere sa se afle vreo persoana cu probleme de natura emotionala? In aceeasi ordine de idei, ce explicatii pot fi oferite acelor manifestari in care se aud voci, si asta in situatia in care toti cei prezenti sunt monitorizati atent? Evident, religia poate oferi o explicatie. Demonii sau, mai rar, spiritele care nu au reusit sa isi gaseasca drumul catre Lumea de dincolo, se intorc printre cei vii. Prezenta lor poate fi una prietenoasa sau poate deveni violenta, in functie de personalitatea fiecarei entitati. Ramane la alegerea fiecaruia ce explicatie i se pare mai plauzibila.

Un singur lucru este insa cert. Faptul ca astfel de fenomene apar in toate colturile lumii, in culturi si medii diferite, ca sunt relatate de mii de ani si ca natura lor ramane inca una inexplicabila, face ca poltergeistul sa fie, probabil, cel mai mare si mai complex mister din lumea activititatilor paranormale.

Putin Ortodoxism-De ce nu vin tinerii la Biserica?

miercuri, mai 05, 2010 Publicat de Sorin , 1 Comment

Un seminarist ar putea afirma cu convingere ca una dintre diferentele fundamentale dintre Biserica Ortodoxa si cea catolica este ca, de-a lungul istoriei, Ortodoxia nu a cunoscut greselile grave care au desacralizat spatiul catolic. De la vânzarea de indulgente si pâna la inchizitie, tot soiul de inovatii au ridicat semne de întrebare celor care constatau o diferenta între duhul Evangheliei si duhul Bisericii institutionalizate, care cauta mai mult puterea lumeasca decât calauzirea sufletelor spre rai. Papa Ioan Paul al II-lea (ca si alti ierarhi de vaza ai Bisericii catolice) si-a cerut public iertare pentru unele greseli, mai mici sau mai mari, ale Bisericii Catolice. Aceasta fapta cred ca a avut implicatii negative: oamenii au constatat ca exista si ierarhi catolici care înteleg unele greseli ale Bisericii, dar prin aceasta constatare încrederea lor în Biserica nu le-a crescut, ci le-a scazut. "Mea culpa" venita din partea Bisericii Catolice era o dovada foarte clara a faptului ca aceasta Biserica, desi se considera trup al lui Hristos, sau parte a trupului lui Hristos, greseste. Adica nu respira întotdeauna mireasma sfinteniei si adevarului. Grav, foarte grav.

"Ce bine este la noi, ca nu trebuie sa îsi ceara iertare Patriarhul sau Sinodul nici pentru indulgente, nici pentru inchizitie. Ne-a ferit Dumnezeu de asa ceva. Situatia de la catolici e mult mai trista…"

Pâna la un punct, sunt de acord cu aceasta afirmatie (de altfel, implicatiile ei se observa într-o multitudine de forme în modul în care omul contemporan, din Apus sau Rasarit, se raporteaza la Dumnezeul marturisit de Sfânta Scriptura si de Sfânta Traditie). Mai mult înca, nu stiu daca indulgentele si Inchizitia ar fi de fapt cele mai negre pete de pe fata Bisericii catolice.

Nu voi scrie aici despre bubele vecinului, pentru ca daca vecinul e pe patul mortii nu e un semn ca eu sunt sanatos tun.

Eu cred ca si credinciosii Bisericii Ortodoxe - printre care ma numar si eu - ar trebui sa îsi faca mea culpa, de la vladica pâna la opinca. Pentru mai multe greseli ale lor (îti voi scrie mai încolo la ce fel de mea culpa ma refer). Si una dintre ele este modul în care sufocam fara sa ne dam seama glasul Evangheliei lui Hristos. Acum ma adresez tinerilor, deci nu voi ramifica mai mult discutia: ce face Biserica Ortodoxa pentru tineri în secolul XXI?

Ne pare bine ca suntem singurii care am pastrat neschimbat adevarul marturisit de Hristos Dumnezeu, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Dar ne-a facut vii acest adevar? Si cum am reusit sa îl împartasim altora?

"Tinerii sunt destrabalati", "tinerii sunt iubitori de patimi", "tinerii sunt neascultatori", "tinerii sunt fara frica de Dumnezeu…" Am auzit de multe ori aceste constatari moraliste. Întrebarea mea este: au avut tinerii conditiile de a creste în viata crestina sau nu?

"Dar ce, sunt predestinati la pierzanie? Bineînteles ca au avut-o…"

Nu, nu am zis ca sunt predestinati la pierzanie, nimeni nu e predestinat nici la bine, nici la rau. Problema este ca tinerii resping nu credinta în Hristos, asa cum o marturiseste Biserica prin glasul sfintilor sai, ci resping un surogat de credinta care nu îi convinge. De ce un tânar care a fost crescut într-o familie cu adevarat crestina - si nu într-una crestina numai în fotografii - se poarta cu totul altfel decât un tânar care a crescut într-o familie pagâna, cu parinti necredinciosi, sau într-una cu parinti care, desi credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserica?

Se pot reprosa multe tinerilor. Dar si ei sunt în masura sa faca reprosuri… Îndraznesc, cu inima strânsa, sa dau cuvântul tinerei generatii, mai precis al acelei parti din ea care sta departe de Biserica nu pentru ca ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru ca nimeni nu a încercat sa îi vorbeasca despre El. Voi încerca sa reproduc cuvintele pe care mi le-a spus un tânar cu care am stat de vorba:

"Da, generatia noastra este rebela… Dar cum am fi putut fi altfel? Cine ne-a învatat altceva? E atâta minciuna în jurul nostru, e atâta rautate si mizerie în lumea oamenilor mari, ca noi nu ne dorim asa ceva. Suntem protestatari. Dar este singurul mod în care ne putem exprima dispretul fata de o societate care începe sa semene cu un cadavru. Toti vorbesc ca e bine sa fii cinstit, dar toti fura. Toti lauda adevarul, dar mint. Cum sa ne gândim la întemeierea unei familii, când vedem ca familia e atât de subreda? Vrem dragoste, si ne dam seama ca familia e un loc în care dragostea este ucisa. Sunt speriati preotii ca sunt atâtea divorturi. Si ce, e mai bine sa stea oamenii împreuna fara sa se iubeasca? Oare asta Îi place lui Dumnezeu? O relatie formala, în care nici unul nu e împlinit? Nu ne trebuie asa ceva. Mai bine lipsa. Ramânem cu povestile noastre de iubire care, cu toate minusurile lor, nu ajung la cosmarul unei casatorii.

Ce am vazut în familiile noastre? Certuri între parinti, neîntelegeri… Si ce educatie am primit? Numai sfaturi sa fim cuminti, sau amenintari cu bataia daca nu ascultam. Dar ce modele am avut în parintii nostri?

Si de ce suntem departe de Dumnezeu? Dar cine ne-a ajutat sa fim aproape? Parintii nostri nu calca la biserica nici macar de Craciun, poate doar de Pasti, la botezuri, nunti sau înmormântari.

Iar profesorii de religie, majoritatea nu sunt nici ei mai buni. Ne zic ca fumatul e pacat, dar în cancelarii fumeaza cot la cot cu ceilalti. Îsi tin orele cu plictiseala, si nu ne spun nimic convingator.

Iar în biserica… Ce putem vedea? Crestini care sunt buni sa faca morala daca ne vad ca intram acolo îmbracati ciudat, si au atâta rautate când ne dau afara încât nu ne mai trebuie sa calcam alta data.

E atâta teatru, atâta fatarnicie la crestini. Si nu e o parere pripita. Avem doar atâtea rude care semneaza condica de prezenta la biserica, nelipsind la nici o liturghie. Dar, când e vorba de împartit mosteniri, sar toti cu gura mare, uitând de credinta si de întelegere. Iar când e vorba de îngrijirea unui bunic, fug toti în toate partile, ca sunt ocupati cu problemele lor. Asta e credinta?

Ce sa mai zicem de preoti? Preoti care vorbesc despre saracie, dar au masini si case scumpe, luate din banutul enoriasilor. Vorbesc despre post, si saracii mor de foame, iar ei se îngrasa de la un an la altul. Preoti pacatosi? Vuiesc ziarele de stiri senzationale despre ultimul chiolhan facut de popi sau de ultimul divort cerut de o preoteasa înselata. Sunt atâtea biserici goale din cauza preotilor... Si daca adultii nu calca prin ele, noi de ce ne-am duce?

Da, nu mergem la biserica. Si asta nu pentru ca nu credem în Dumnezeu. Nu pentru ca nu avem nevoie de dragostea Lui. Nu, avem atâta nevoie de Cineva care sa ne iubeasca cu adevarat, într-o lume atât de murdara.

Dar ne poate ajuta Biserica sa cunoastem dragostea lui Dumnezeu? Nu credem asta. Nu avem motive sa credem asta. Asa ca ramânem cu viata noastra, cu problemele noastre, cu singuratatea noastra. Daca Dumnezeu nu ne cauta, noi nu stim sa iesim în cautarea Lui. Lasati-ne în pace…"

Scurt si la obiect. Nu am reusit sa îmi aduc aminte toate reprosurile, dar înghiteam în sec auzindu-le. Nu puteam contesta faptul ca unele din ele erau foarte realiste. Nu voi reproduce aici raspunsul pe care i l-am dat tânarului. Ci doar voi încerca sa analizez putin justetea reprosurilor sale.

O prima observatie este ca ar fi foarte bine sa fie multi tineri în asteptarea lui Dumnezeu, asa cum era tânarul acesta. Din pacate, multi tineri sunt atât de prinsi de problemele lor zilnice încât pur si simplu au uitat cu totul de un Dumnezeu care nu ar putea decât sa îi stânjeneasca.

"Si deci, e mai bine sa faci reprosuri Bisericii decât sa îti vezi de viata ta?"

Nu, nu asa se pune problema. Nu e bine sa faci reprosuri numai pentru a-ti justifica îndepartarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, multi trec printr-o etapa de retineri, de întrebari, de contestari. Dar daca la baza tuturor contestarilor sta foamea de Dumnezeu, înca nu e rau. Neîncercând sa îsi justifice pacatele, parintele Serafim Rose spunea ca atunci când - înainte de convertire - bea pâna se îmbata, o facea pentru ca simtea lipsa lui Dumnezeu. Cauta sa îsi aline prin bautura starea aceea tensionata de lipsa a lui Dumnezeu (pe multi însa, alinarea setei de Dumnezeu prin satisfacerea patimilor i-a dus spre iad; nu putem generaliza exceptiile).

Sunt tineri, asemenea lui Eugen Rose, care simt lipsa lui Dumnezeu. Ar vrea sa creada, dar se poticnesc de o multime de obstacole. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca, daca drept-credinciosii ar fi trait cum trebuie, pagânii s-ar fi convertit la credinta crestina. Încerc sa adaptez putin cuvintele sale: daca oamenii maturi ar fi trait credinta crestina cum trebuie, atunci tinerii nu ar mai fi trait ca pagânii… Si acum, eu ce fac? Le iau apararea tinerilor destrabalati? Deci automat îmi exprim acordul fata de destrabalarea lor? Nu, în nici un caz. Dar îi iubesc pe tineri, si cred ca orice crestin ar trebui sa îi iubeasca si sa îsi doreasca convertirea lor (folosesc termenul de convertire pentru ca, desi acesti tineri au primit Botezul în copilarie, nu au trait ca niste madulare ale Bisericii).

Sa vorbim putin despre reprosurile de mai sus. Cred ca pot fi reduse la urmatoarele lucruri: ca tinerii nu au parte de o catehizare speciala, ca nu au gasit în familiile lor modele de credinta, ca se smintesc de ceea ce vad la crestini, la profesorii de religie si la preoti.

Nu cred ca vreunui om i-ar fi usor sa respinga dragostea lui Dumnezeu dupa ce a cunoscut-o. Tinerii o resping fara sa stie ce resping. Ei vad în Dumnezeu doar idolul pe care îl adora inconstient crestinii fatarnici, crestinii formalisti sau chiar crestinii care iubesc pacatul mai mult decât mântuirea. Nu i-a ajutat nimeni sa înteleaga dragostea lui Dumnezeu. Pâna si rastignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plata pentru pacatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Parintele Ceresc si omenirea reprezentata de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înteleg ca pe cea mai mare dovada de dragoste.

În ce ar trebui sa constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt si unii si altii chemati la aceeasi mântuire? Ba da. Numai ca tinerii au nevoie sa li se vorbeasca într-un limbaj accesibil, cu cât mai putine arhaisme, cu cât mai putine refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Si asta nu e rau. Alergia lor este motivata de faptul ca limbajul de lemn ascunde lipsa unei relatii vii cu Hristos, este semn al uscaciunii, al micimii sufletesti, al discrepantei dintre mesaj si propovaduitorul sau (un preot sporit în viata duhovniceasca, oricât de simplu ar fi, nu foloseste limbajul de lemn).

Mesajul crestin nu se adreseaza robotilor, nici altor produse fabricate în serie. Si asa cum un profesor vorbeste într-un fel în fata unor politicieni si într-altfel în fata unor muncitori, tot asa si slujitorii Bisericii ar trebui sa se adreseze într-un fel aparte fiecarei categorii de ascultatori. Daca încerci sa îi iei pe intelectuali doar cu minuni din Vietile Sfintilor, îti vor râde în fata. Daca încerci sa îi iei pe muncitori doar cu învataturi dogmatice, nu vor întelege nimic. Tot asa, daca încerci sa le vorbesti tinerilor într-un limbaj pe care nu îl înteleg, rezultatul va fi îndoielnic.

Totusi, de ce sute de ani nu au fost întocmite decât foarte putine scrieri care sa se adreseze tinerilor? Un posibil raspuns ar fi ca veacuri tinerii au avut parte de educatie crestina în familie. Si aceasta educatie dadea cele mai bune roade. Nu era nevoie ca tinerii sa alerge foarte mult ca sa primeasca raspunsuri la întrebarile lor privitoare la rostul omului, al lumii, la pacat, la mântuire. Cele mai multe raspunsuri le primeau chiar de la parintii lor care traiau pentru Dumnezeu. Si, când parintii nu stiau sa raspunda, atunci tinerii se sfatuiau cu preotul din sat, care le alunga nedumeririle. Daca nu totdeauna, de cele mai multe ori.

Daca ne gândim ca pâna la aparitia tiparului era foarte greu sa faci rost de o carte (valoarea unei carti fiind foarte mare), este lesne de înteles de ce se scriau mai ales carti care erau cu adevarat de folos si necesare (Gutenberg a inventat tiparul pe la jumatatea secolului al XV-lea; marea majoritate a sfintilor teologi cinstiti de Biserica au trait înainte de aceasta perioada). Pe de alta parte, sfintii nu faceau nimic inutil: câta vreme îi învatau pe crestini cum sa îsi creasca copiii în frica lui Dumnezeu, si copiii cresteau pe calea credintei, nu este de mirare ca nu sunt prea multe scrieri care sa îi calauzeasca pe tineri spre Biserica. Sunt în schimb multe, foarte multe pentru oamenii credinciosi.

Lipsa reala a cartilor duhovnicesti pentru tineri s-a acutizat de la Revolutia Franceza încoace. Necredinta s-a luptat sa darâme orice bastion al credintei, modernismul sa spulbere traditionalismul. Comunismul a dat una dintre cele mai puternice lovituri Bisericii. Este deci de înteles de ce dupa caderea comunismului tinerii au simtit nevoia sa gaseasca în carti raspunsuri la întrebarile esentiale. De ce lipsesc astfel de carti? Sau mai bine zis de ce sunt atât de putine carti pentru aceasta categorie de cititori? Vladica Varnava Beliaev, un episcop rus nebun pentru Hristos, care a fost prigonit de calaii fiarei comuniste, a scris carti de literatura pentru tineri. El, care scrisese carti teologice de o adâncime duhovniceasca extraordinara, si-a gasit timp si pentru asa ceva. Considera ca tinerii nu pot fi lesne receptivi la scrierile Sfintilor Parinti, care sunt prea greoaie pentru ei. Împartasesc acelasi punct de vedere. Si constat ca sunt extrem de putine carti care îi pun pe gânduri pe tinerii care stau departe de Biserica.

Nici în ce priveste catehizarea directa situatia nu este mai buna. Preotii ortodocsi abia acum iau în vizor un teritoriu pe care sectele l-au asaltat de mult: maidanul, teritoriul de dupa blocuri. Experienta acumulata în Occident - cu gastile de drogati, de rockeri, de rebeli - îi ajuta pe sectanti sa sporeasca într-o lucrare misionara în care ortodocsii fac abia primii pasi. Trist, nu? Sectele s-au specializat atât de bine în ademenirea tinerilor obisnuiti, încât îsi permit sa faca misiune si între golanii cartierului. Pe când noi abia avem grija de putinii tineri care calca pragul Bisericii…

Nu încerc sa laud sectele. Ci încerc sa arat ca se poate face misiune si acolo unde Biserica sovaie sa o faca.

Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX cea mai puternica lovitura: prigoana comunista, desi a nascut multi mucenici, a reusit sa îi îndeparteze pe multi de credinta. Diavolul, întelegând ca prin prigoane întareste Biserica, si-a dat seama ca trebuie sa îi rupa pe mucenici de restul credinciosilor, sa îi convinga pe oameni ca mucenicii sunt dusmani ai statului, ai progresului, ai pacii. Poporul, în loc sa se lase binecuvântat de sângele mucenicesc, s-a lasat pacalit de diavol si s-a îndepartat de Biserica. Prima etapa a constat în trecerea de la credinta marturisita de Biserica si traita în comuniune cu preotul si cu ceilalti crestini la credinta lipsita de manifestari exterioare ("cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva…"). A doua a fost înlocuirea acestei credinte superficiale cu indiferenta religioasa. Urmatoarea etapa a fost ateismul, negarea existentei lui Dumnezeu. Ultima etapa a ateismului a fost prigonirea credintei în Dumnezeu.

Prigoana comunista a schimbat radical istoria Bisericii si, implicit, istoria lumii. Multi sfinti care au trait în acea vreme au profetit ca dupa caderea comunismului va veni o perioada de scurta înflorire a Bisericii, dupa care va veni sfârsitul lumii. "Înflorirea" Bisericii - la care de altfel asistam - este un proces firesc: dupa ce omului i s-a impus sa duca o viata fara Dumnezeu, dupa caderea lanturilor ateismului, un numar de oameni au pornit pe calea Bisericii. Dar raul care a prins radacini în constiintele maselor nu se va lasa exorcizat: îsi va spune cuvântul si, în cele din urma - în vremurile apocaliptice - va triumfa. Dar biruinta sa va fi de scurta durata.

Nu e deci de mirare ca a lipsit în secolul XX misionarismul îndreptat spre tineret. S-a încercat sugrumarea oricarei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria tinta. Calaii comunisti s-au aratat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale Bisericii.

Dar ce s-a întâmplat cu spatiile ortodoxe în care credinta nu a fost prigonita? Acelasi lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri a pagânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile sa darâme orice urma de traditionalism si sa traiasca dupa propriile pofte si patimi. Ce a facut comunismul în unele tari a facut iubirea de patimi în altele. Prigoana pe care credinta crestina a suferit-o de la calaii comunisti nu a avut roade mai rele decât cea suferita de la idolii desfrâului pe care lumea i-a îmbratisat si îi mai îmbratiseaza si astazi.

De ce nu sunt mai multi tineri în biserica? Si pentru ca parintii lor nu au fost în biserica atunci când erau tineri. Securitatea comunista interzisese în mod special catehizarea tinerilor. Multi preoti au fost aruncati în închisoare pentru ca au îndraznit sa calce aceasta interdictie si sa le vorbeasca tinerilor despre Dumnezeu.

De ce sunt atât de vlaguiti multi dintre crestinii din zilele noastre? Pentru ca prigonitorii comunisti au avut grija sa îi închida sau sa îi ucida pe crestinii râvnitori. Împreuna cu ei i-au persecutat si pe preotii, diaconii, arhiereii, monahii iubitori de Hristos. Sinodul Bisericii Ruse a canonizat o mare parte dintre acestia.

Cât despre preotii sau profesorii de religie care nu îsi împlinesc datoria cum trebuie, Îi va judeca Însusi Hristos, nu trebuie sa îi mai judecam si noi. Numai ca ei sunt exponentii bolnavi ai unui organism bolnav. Cum ar fi rasarit niste preoti pacatosi dintr-o societate crestina? Cum ar fi avut loc profesorii de religie pacatosi într-un mediu sanatos?

Oricum, prea mult se face vâlva cu preotii pacatosi, si prea putin se vorbeste despre preotii cu viata sfânta. Da, exista preoti si monahi care sunt urmasi vrednici ai sfintilor din vechime. Numai ca mass-media nu vrea sa auda de ei. Si nici lumea iubitoare de pacat, pentru ca îi considera un fel de extremisti. Ceea ce într-un fel si sunt: pentru ca sunt ucenicii lui Hristos, ai Celui care a întors lumea pe dos. Sau, mai bine zis, ai Celui care a încercat sa aduca la starea normala lumea întoarsa pe dos.

Date fiind conditiile, adica cu atâta apostazie în jur, mai au oare vreo sansa tinerii sa duca o viata curata? Când desfrâul face victime prin atâtea mijloace, mai poate rezista cineva curselor diavolului?

Paradoxal, da. Pentru ca cel care tine partea celor slabi este tocmai Dumnezeu. Oricât de variate ar fi modurile prin care diavolul propovaduieste desfrâul, oricât de slabi ar fi crestinii, oricât de fatarnici ar fi cei care se grabesc sa îi goneasca pe tineri din biserica - daca au venit cu blugii rupti sau pe fete - daca au venit în hainele de discoteca, totusi Dumnezeu gaseste un mijloc sa ajunga la sufletele tinerilor. Cu greu, e adevarat. Dar reuseste. Când lumea va fi atât de pervertita încât Îl va respinge cu totul pe Dumnezeu, va veni sfârsitul. Dar mai e pâna atunci.

Oricum, niciodata viata crestina nu a fost usoara. Nu ma refer neaparat la perioada primelor prigoane, când un botez era o invitatie în alb la chinuri si mucenicie. Ma refer mai ales la perioadele mai linistite ale Bisericii. Dar nici în acele perioade diavolul nu a intrat în concediu. Întotdeauna, indiferent de vreme, el s-a luptat sa îi câstige pe oameni în ghearele sale. Cu toate eforturile sale, mai exista totusi preoti cu viata sfânta, si monahi iubitori de nevointa, si familii crestine care stralucesc în întunericul lumii.

Tinerii nu sunt predestinati la iad, chiar daca parca Biserica nu reuseste sa bata la inimile tinerilor destul de tare pentru a se face auzita. Chiar daca misiunea Bisericii în rândul tinerilor este destul de timida, totusi misiunea pe care o face Hristos, capul Bisericii, în rândul lor este din ce în ce mai puternica. Vedem din Sfânta Scriptura ca unde s-a înmultit pacatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). E firesc sa fie asa: altfel, oamenii nu ar fi reusit sa reziste unor ispite atât de mari. Numai ca, oricât de mari sunt ispitele, întotdeauna oamenii le pot face fata. Dumnezeu le da întotdeauna puterea de a rezista. Asa cum i-a întarit pe mucenicii care erau arsi pe rug.

Da, le este greu tinerilor sa se apropie de Biserica. Dar Hristos Îi cheama la El din ce în ce mai puternic. El vede framântarile lor, vede caderile lor. Si le întinde mâna pentru a-i ridica.

De ce nu vin tinerii la Biserica? Poate si pentru faptul ca nu aud chemarea Bisericii, poate si pentru ca cei care poarta numele de crestini nu îi ajuta sa asculte aceasta chemare.

Am început cuvântul de fata exprimându-mi retinerea fata de afirmatia ca numai Biserica Catolica trebuie sa faca mea culpa, pentru ca numai slujitorii ei au gresit - prin inchizitie, vânzarea de indulgente si alte inovatii asemanatoare. Cineva spunea: "Cred ca într-un fel si Biserica Ortodoxa ar trebui sa faca mea culpa fata de saracii pe care nu îi ajuta nimeni, fata de homosexualii pe care nu îi catehizeaza nimeni, fata de aurolacii din canale pe care nimeni nu îi baga în seama." Si lista aceasta ar putea continua: fata de tinerii care sunt trecuti cu vederea, fata de intelectualii care sunt aratati cu degetul ca dusmani ai credintei, desi nimeni nu încearca sa îi catehizeze, …

Dar nu rezolvam nimic constatând anumite lipsuri.

Totusi, eu nu cred ca Biserica ar putea sa îsi faca mea culpa. Biserica este sfânta, este Trupul lui Hristos. Biserica nu poate gresi. Pot gresi madularele ei, care sunt oamenii, adica noi.

Da, noi, ortodocsii, ar trebui sa ne facem mea culpa pentru lipsa noastra de dragoste fata de cei care stau departe de Hristos. Un ierarh ortodox a facut mea culpa pentru faptul ca a colaborat cu Securitatea, si astfel greseala recunoscuta i-a fost pe jumatate iertata (de opinia publica, la nivel omenesc, ca pacatele nu le iarta decât Dumnezeu prin duhovnic). Eu nu la o recunoastere publica a pacatelor ma refer. Ci la o recunoastere sincera a unui astfel de pacat în fata duhovnicului. De altfel, în Pelerinul rus - una dintre cele mai citite carti duhovnicesti - vedem cum un parinte îmbunatatit recomanda ca la fiecare spovedanie crestinii sa spovedeasca si faptul ca nu arata destula dragoste aproapelui lor. Or, faptul ca nu facem mai mult efort pentru a-i apropia de Hristos pe cei care stau departe (si nu ma refer aici la impunerea credintei în stil inchizitorial, ci la marturisirea jertfelnica, asa cum au facut-o Sfintii Apostoli) este o dovada ca nu îi iubim destul. Si ca nu plinim porunca de a ne iubi aproapele. Ce iubire este aceea de a-l vedea pe cel iubit ca merge pe drumul spre prapastie, în timp ce tu te gândesti la problemele tale?

Sa stiti ca pe Hristos Îl doare faptul ca prea putini preoti si credinciosi ard de dorul de a va lua de mâna si de a va aduce în biserica… Dar sa stiti ca Hristos Se bucura de fiecare data când un tânar porneste pe calea mântuirii. Nu uitati ca, si daca vi se pare ca Hristos v-a uitat, El abia asteapta sa gaseasca portita prin care sa intre în inimile voastre...


Abonați-vă la: Postări (Atom)
powered by Blogger | WordPress by Newwpthemes | Converted by BloggerTheme